Imagine din miniseria Baby Reindeer difuzată de Netflix
Dintr-un motiv care nu mi-a fost clar într-o primă fază, mi-am amintit un episod pe care, la vremea aceea, l-am catalogat drept straniu. Și știu că m-a bântuit o vreme. Un vecin din blocul în care locuiam atunci avea obiceiul să își bată nevasta. Dar nu oricum. Rău! Femeia cerea îndurare, cerea ajutor, spunea că moare. Era ceva greu de ascultat. Și îl apucau crizele numai noaptea, în jur de ora două, când și îngerii dormeau. În una din nopțile acelea, în care nu mai suportam să aud durerea aia, am urcat la ei și am bătut la ușă, pentru că femeia striga crunt. Urletele s-au oprit și m-am întors la mine în apartament, cumva cu o conștiință împăcată, că am oprit ceva rău din a se petrece. A doua zi, femeia mi-a bătut la ușă și m-a rugat să nu mă mai bag în lucruri care nu mă privesc.
A fost șocant. Mă așteptam, e adevărat, să mă caute el și să-mi spună că nu e cazul să mă bag în conflicte personale, dar apariția ei m-a răscolit crunt. Mai ales că părea cu adevărat revoltată de faptul că îndrăznisem să intervin. Timpul a trecut și, cumva, am uitat episodul.
Mi-a revenit în minte acum, la câteva zile după ce am văzut filmul Baby Reindeer. Un film despre felul în care abuzatorii noștri ne îndeplinesc anumite nevoi, motiv pentru care ajungem nu doar să-i tolerăm, ci chiar să-i îndrăgim. Și adesea să ne lipsească. Pare absurd ce scriu acum, nu? Dureros e că nu e…
Nu de acum, de când există lumea, au existat mărturii ale atașamentului victimei față de abuzator. I se mai spune Sindromul Stockholm. Abuzatorul e omul acela care te rănește intenționat. Și nu neapărat fizic. Abuzul nu e întotdeauna despre durerea fizică a unei bătăi sau despre durerea psihică a unei hărțuiri. E despre tot ceea ce ne poate durea, ca ființe umane. Nu știu câți dintre noi știu că simplul fapt de a rupe brusc contactul cu cineva, din motive pe care nu i le explici, e un abuz emoțional similar cu moartea cuiva drag. Sigur. În lumea civilizată, inclusiv despărțirea de un partener e tratată la psiholog, pentru că se consideră că ruptura, indiferent de intensitatea ei, e simetrică experienței doliului după moartea cuiva drag. La noi, însă, continuă să existe acea preconcepție potrivit căreia mersul la psiholog te face un pic nebun. Ei bine, în lumea normală, igiena sufletului e considerată a fi la fel de importantă ca igiena trupului. Pe de altă parte, pe străzile României circulă relaxat sute sau mii de oameni care vorbesc singuri. Și ne-am obișnuit cu asta. Nici nu ne interesează de unde vine “ciudățenia”.
Revenind la amintirea mea, generată de vizionarea unui film foarte bun, simt nevoia să vin cu o concluzie pe care am obținut-o nu doar din cărți sau din filme, ci din propria experiență.
Rana atrage abuzatorul. Mirosul sângelui în putrefacție din rana nevindecată e ca un parfum irezistibil pentru abuzator, care simte, la nivel inconștient, că a găsit locul în care să se manifeste liber și nestingherit.
Ca să fiu cât se poate de clară, dacă te-a abuzat tatăl tău când erai copilă, o să ți se pară normal să te abuzeze și partenerul tău de viață. Ba mai mult, în perioada în care m-am ocupat de fenomenul traficului de persoane, am aflat de la specialiștii din domeniu că traficanții de oameni au profileri care identifică acele cazuri de tinere sau copile ce sunt abuzate acasă. Acelea pot fi exploatate fără niciun fel de emoție. Nu se vor plânge, nu vor cere ajutor, nu vor striga. De ce? Pentru că abuzul, ca și frica, se învață. Ați observat că, de regulă, copiii nu se tem de nimic? Că noi îi învățăm să se teamă de orice, ca să fie protejați? Pe același mecanism, dar cu alte intenții, se întâmplă banalizarea abuzului.
Și nu vă gândiți că e valabil doar pentru relațiile de cuplu. Nu! Din păcate, atașamentul față de un abuzator apare nu doar la nivel individual, ci și colectiv. Dacă fiecare traumă colectivă din societatea în care trăim astăzi s-a acoperit și n-au existat pedepse, ca în cazul Revoluției, Mineriadelor, 10 August, Colectiv, ți se poate părea normal să fii luat în continuare peste picior de către sistem. Ba chiar să interpretezi rana care ți se face ca pe o formă de iubire. De grijă a statului față de tine. De asta, regimurile totalitare se dezvoltă cel mai bine atunci când poporul manifestă nevoia de un tătuc. De o figură autoritară, care să te hrănească, dar și să te biciuiască când o iei pe căi greșite.
Ca să nu mai zic de traumele colective ale războiului și pandemiei din ultimii ani. Situație pe care, dacă o citim în cheia asta, pe care o veți putea desprinde din filmul pe care tocmai vi l-am recomandat, a atașamentului victimei față de abuzator, o veți putea folosi ca mijloc de interpretare al fenomenului extremist. De ce credeți că o parte mare a societății a ajuns să-și pună speranțele în niște oameni care vin din galerie, din mahala? Care folosesc amenințarea ca reper? Care dau glas unor dureri colective doar pentru a le putea folosi ca instrumente de a provoca durere? De ce credeți că tocmai acum și-a găsit extremismul loc printre noi?
Pentru că poate durerea noastră colectivă e mai intensă de niște ani încoace. În mod justificat, desigur. Dar trăim cu amintirea unor răni nevindecate, care încă miros a sânge și puroi. Și atunci rana atrage cuțitul. Și-i dă, din nou, sens. Din păcate…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.