Foto: Profimedia
Este 4.30 dimineața. Data limită pentru a preda articolul a fost acum două seri. Însă cumva nu am reușit să închei atunci. Sigur că mi-am dat o mie de motive pentru care nu am terminat. În definitiv, am o viață super ocupată, nu? Mai e unul: nu am avut inspirație. Iar dacă nu sunt în flow, dom’le, eu nu fac, că nu iese nimic bun.
„Ei, hai, că iar te amăgești”, vorbește și Bellatrix Lestrange din mine, cea distrugătoare de mojo. „Faci ce faci dintotdeauna. Amâni. Pur și simplu nu ai disciplină. Ai toate datele – știi cât timp durează articolul sau activitatea pe care trebuie să o faci, știi că e un pic cam grea, dar nu atât de grea. Știi că iar te simți ca o ratată când întârzii. Știi că lumea deja te știe ca aia care mereu întârzie și are câte o explicație de toată mila. Știi asta”.
Și totuși procrastinez. Adică amân. Iar în timp ce procrastinez sau amân, eu trăiesc ceva în interior care seamănă cu flăcările iadului. Un conflict intern dureros, agresiv, în care o parte a mea e necruțătoare cu partea mea care amână.
Azi vă propun să înțelegem acest conflict intern al procrastinării. Și vă ofer o structură de întrebări care am văzut că ajută mult clienții și pe apropiații mei la înțelegerea acestui comportament dureros. Însă mai înainte am nevoie să vă povestesc ceva despre subconștientul uman. Ceva care va răscoli, dar care va și clarifica un sentiment care plutește în noi și care nu e exprimat. Ceva care numește elefantul din cameră.
De-a lungul veacurilor de existență umană, pericolul prin omor a fost un dat pentru oameni. Așadar, venim pe lume cu o cunoaștere atavică a faptului că uciderea este posibilă, chiar dacă în viața omului modern ea nu mai este atât de întâlnită ca acum 1000 de ani, spre exemplu. Legendele cu zei, basmele din toate colțurile lumii, cărțile de căpătâi ale omenirii sunt pline de omor. Așadar, și în subconștientul nostru (cu care noi funcționăm 90% din întreaga noastră funcționare) există posibilitatea ca eu, într-o bună zi, să fiu ucis/ă de cineva care se supără pe mine. Uitați-vă ce zic copiii: „Mi-e frică că monstrul mă mănâncă. Că mama mă bate, deși niciodată nu a ridicat mâna la mine.” Sunt frici iraționale care sunt cunoscute de subconștientul personal și colectiv. Dar cunoscute. Am vrut să explic aceste lucruri, fiindcă au legătură adeseori cu procrastinarea, un comportament dirijat tot de o parte din subconștient.
Acum, înapoi la acel 10% conștient al omului și la amânare.
Psihologii care cercetează procrastinarea spun că noi amânăm pentru că ne simțim insuficient de buni. Pentru că ne simțim ratați și ne e teamă că vom eșua, că rezultatul muncii noastre nu va fi apreciat. Ba, dimpotrivă, va fi hulit și pedepsit. Ca atunci când eram noi mici. Poate că e adevărat, dar teama de eșec, de rezultat care va fi sancționat, e o explicație care, din practica mea, nu a ajutat pe nimeni să îmbunătățească comportamentul de procrastinare. Nu mai zic că am îndoielile mele de sintagma atât de des folosită I am not good enough. Nu sunt suficient de bună. Corect e să mai punem niște întrebări, fiindcă altfel e doar o construcție semantică la modă care descrie o stare interioară de neadecvare.
Prima întrebare ar fi – Ce procrastinez? Aici, e nevoie să fac un inventar al activităților concrete pe care le amân. Păi, amân curățenia, amân cititul, amân articolele, temele la facultate, amân să răspund mailurilor, amân să fac facturi ca să primesc bani.
Voi face un spoiler alert – de fapt eu nu amân aceste activități, ci starea, sentimentul, situația, tot ceea ce urmează dacă eu aș face aceste activități.
Voi da aici un exemplu NU al clienților mei, pe care il puteți reproduce și voi ca dialog intern. Întrebările care sunt recurente atunci când cercetăm procrastinarea sunt cele subliniate. Nu uităm de partea atavică din noi când citim acest dialog.
- Ce procrastinezi?
- Curățenia, ordinea, să scriu articole, să predau teme. Să cer bani.
- Hai să luăm curățenia. Presupunând că nu ai avea probleme cu procrastinarea și ai face curățenie. Ce s-ar întâmpla după? Ce ai face? Cum ar arăta viața ta?
- Păi, aș scrie cartea mea. Aș scrie un articol. Aș citi o carte.
- Iar dacă ai scrie cartea, articole, dacă ai citi, ce s-ar întâmpla cu tine mai departe? Ce stare ai avea? Ce ai trăi? Cum ar arăta viața ta?
- Păi, dacă aș scrie cartea, aș fi respectată. Aș avea succes. Aș fi cu toate la zi. Aș fi o persoană demnă. Aș fi fericită!
- Și acum cum ești?
- O persoană impostoare, josnică, care nu merită să existe.
- Te vedea cineva așa când erai mic? O persoană josnică, impostoare, falsă?
- Da. Mama. Și atunci cred că am decis să nu fiu demnă, că mama nu s-ar fi descurcat cu mine așa, demnă.
- De ce?
- Pentru că voia ca ea să fie cea mai demnă.
- Și atunci tu ai decis că e mai safe să fii ne-demnă. Să fii josnică. Ca să fii în siguranță.
- Da, așa pare.
- Dacă ai fi respectată, dacă ai avea succes, cum ai fi tu? Ce ar fi diferit?
- Aș simți că exist. Că trăiesc cu adevărat viața mea. Aș simți că exist.
- Și acum nu exiști?
- Cred că nu....
- De ce nu exiști?
- E mai bine așa. Decât cu succes, în văzul tuturor!
- Cum e în văzul tuturor?
- E periculos.
- Ce pățești dacă ești în văzul tuturor?
- Ești dus la eșafod. Și vei fi omorât cu capul în jos. Cu rușinea umplându-ți toată fața.
- Și atunci tu, prin procrastinare, ce amâni?
- Amân să fiu demnă, să am succes, să trăiesc cu adevărat, fiindcă a trăi cu adevărat poate implica mersul la eșafod.
- Amâni și tăierea capului?
- Da, și tăierea capului.
- Te gândești la vreo perioadă din viața ta în care erai în pericol să ți se taie capul? Chiar și metaforic vorbind?
- Da.... În uterul mamei. Era vremea în care femeile încercau să facă avort. Și tot așa a încercat și mama mea.
- Îmi pare rău...Așa că o parte din tine, procrastinând curățenia, amână starea de bine, amână a trăi viața, amână a exista, amână fericirea, nu? Iar toate astea vin la pachet cu pericolul de a fi dus la eșafod, nu?
- Da.
- Atunci înțelegi importanța procrastinării? Înțelegi de ce o parte din tine te protejează în felul acesta, amânând activități pe care, dacă le-ai face ai fi bine?
- Da. Ca să nu merg la eșafod și ca să nu mi se taie capul.
Vedeți aici informația atavică care curge de veacuri întregi în venele noastre. Informația că e posibil să fim omorâți.
Toate conversațiile avute cu diferite persoane duc în aceeași direcție. Procrastinăm o activitate uzuală, adeseori simplă, pentru că după aceea am avea o stare de bine. Am fi bine. Am avea succes, am trăi o viață împlinită. Iar când eram mici, am învățat că a trăi bine vine împreună cu pericol și cu agresiune. Așadar, procrastinarea are o funcție protectivă. Partea din mine care procrastinează, protejează o parte foarte, foarte speriată și îndurerată.
Și mai e o situație pe care am întâlnit-o des. Procrastinez pentru că evit să îmi fie bine după aia (prin succes, prin relație bună etc) pentru că mama sau tata meu nu au avut succes. Pentru că mama nu a avut relație bună. Așadar, rămân loială mamei sau tatălui. Fiindcă dintr-o gelozie mai mult sau mai puțin conștientă, acest părinte ar fi supărat pe mine și m-ar ucide.....din priviri!
Procrastinez curățenia, procrastinez să gătesc, pentru că dacă aș găti, apoi aș face altceva bun pentru mine. Dar eu, cu ne-curățenia, cu ne-gătitul, amân acel bun pentru mine. Astfel, amân pericolul pe care îl știam eu când eram mic/ă.
DAR – acum nu mai sunt în pericol, nu mai merg la eșafod, nu mă mai ucide nimeni din priviri, nu mai are nimeni putere asupra mea. Poate, așa cum scriem despre partea noastră care procrastinează, putem să vorbim cu ea și să o asigurăm, în timp, că nu mai e niciun pericol. Că o eliberăm de presiunea de a fi în gardă și de a procrastina. Că avem noi grijă de ea și că ea va avea, în continuare și alte lucruri bune de făcut pentru noi. Poate se va ocupa cu prioritizarea lucrurilor esențiale și importante din viața noastră. Sigur va face ceva măreț și bun pentru noi!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.