Credeam, când eram în liceu, că toți colegii mei de generație au simțit că au aceeași menire, aceeași datorie: să aducă binele. Mai-binele. (Foto: Virgil Simionescu/ Inquam Photos)

Mai întȃi mă adresez părinţilor: am întȃlnit destule situaţii în care părinţii au sugerat (sau mai rău, au dictat) o cale pentru proaspeţii absolvenţi de liceu. Desigur că părinţii doresc binele copiilor, dar uneori acest bine poate să se dovedească un cadou otrăvit. foto profimedia

În urmă cu două săptămâni, am fost selectat să particip la un internship scurt, de o săptămână, la biroul din Copenhaga al uneia dintre companiile mari de consultanță globale, împreună cu alți 14 studenți. De obicei, un internship nu durează așa de puțin, dar altul era obiectivul în acesta.

Cel mai mare șoc cultural la aterizare este, deloc surprinzător, lipsa de încredere în autorități. O chestiune inimaginabilă pentru locuitorii de pe insulă obișnuiți cu demisii de prim-miniștri chiar și pentru chefuri în lock-down. Cred că aici avem cel mai mult de discutat - dacă întrebi orice român despre politică, sentimentul e de neîncredere și ură. (Foto: Inquam Photos)

Dincolo de toate greutățile, absurditățile, haosul și dezacordurile din triunghiul studenți-universități-minister, aproape că savurez fiecare oră petrecută într-o sală de curs din incinta facultății. (Foto: Damien Meyer/ AFP/ Profimedia)

Riscam să fim întrebați concret ce am înțeles, urmând bineînțeles probabil un răspuns demn de Socrate - „Domnule profesor, am înțeles că n-am înțeles nimic”. (Foto: Virgil Simionescu/ Inquam Photos)

Am crescut într-o casă în care mi s-a spus că pot să devin exact ceea ce îmi doresc. Nimeni nu îmi poate controla sau schimba visurile. Singura persoana care decide pentru mine sunt eu. Am avut numai eroine și modele feminine: de la Meryl Streep am învățat ce înseamnă metamorfoza, de la Cristina Neagu ce înseamnă ambiția fără limite, de la bunica mea ce înseamnă curajul.

Pe vremea liceului, aflată într-o tabără la munte, am întâlnit o ghicitoare. (Foto: Oleg Elkov / Alamy / Alamy / Profimedia)

Unul dintre elevi mi-a spus trist că el nici nu îndrăznește să viseze că ar putea studia la Oxford sau altă universitate de prestigiu. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că provine dintr-o familie monoparentala și că singura sursă de venit era nesigură, pentru că mama lui avea contract de muncă pe perioadă determinată. Când l-am întrebat dacă s-ar încadra la criteriile de admitere, mi-a răspuns cu modestie că avea zece pe linie și ar îndeplini cu ușurință cerințele.

„Dacă îi întrebați pe elevii de școală primară, poate chiar grădiniță, din România, ce vor să facă când vor crește, probabil ar spune că vor să părăsească România și să meargă în Germania sau alte țări asemenea. Ceea ce ți se spune despre România când când crești este, practic, că România e vai de capul ei, că e rău și că multe, dacă nu totul, este pe dos.”