Cum mi-am depășit în facultate frica de a fi considerat prost: „- Domnule profesor, n-am înțeles nimic. Sunt atât de neștiutor, încât nici măcar nu știu ce să vă întreb ca să ies din neștiință”

Foto: Virgil Simionescu/ Inquam Photos

În ultimul articol vă povestisem despre ce am observat eu în patru ani de dat mediații elevilor de gimnaziu și liceu. Pomenisem despre cele două handicapuri (ale părinților și elevilor) și am spus la final că, doar învingând acel impuls de a nu pune întrebări de frica eșecului și a judecății celorlalți, vom schimba ceva în educație.

Vreau de data asta să vă povestesc o întâmplare „academică” în care am reușit să înving frica de a fi judecat de profesor. În facultate aveam un curs similar cu programarea. Profesorul era relativ tânăr, de o vârstă oarecum apropiată de a noastră, foarte inteligent, dar cu un mic impuls de a merge cu predatul mult prea rapid. Acesta simțea că, dacă cel din față a înțeles (de regulă cel din față era și cel mai inteligent dintre noi și înțelegea foarte bine tot ce-i predai), toată clasa a înțeles și nu mai e nevoie de întrebări suplimentare. Într-un curs ni se preda un program linie cu linie, explicat în ritmul relatat mai sus. Toată scena era ruptă parcă dintr-un film mut, în care cu toții ne uitam unii la alții cu privirea de „Ai înțeles ceva? Nici tu? Nici eu. Ce naiba facem la examen?”, urmat de un liniștit și sigur pe el „Băi, ați înțeles?” de la profesor, urmat în mod firesc de cincisprezece capete care aprobă total la nimereală doar de dragul evitării discuției.

Situația continuă până când, ca prin minune, proful simte că noi suntem cam pe lângă, așa că accentuează puțin întrebarea. Cum a schimbat foaia, cum n-am mai dat din cap aprobator. Riscam să fim întrebați concret ce am înțeles, urmând bineînțeles probabil un răspuns demn de Socrate - „Domnule profesor, am înțeles că n-am înțeles nimic”.

Ceea ce s-a și întâmplat. Eu sunt tipul de om care nu tace. Imaginați-vă o clasă întreagă de studenți puși în fața faptului de a recunoaște că nu pricep nimic și nici nu au curajul de a o recunoaște. Și mai penibil era că proful încă nu se prinsese că ce preda era limbă străină pentru noi.

M-am ridicat în picioare:

„- Domnule profesor, n-am înțeles nimic. Eu cel puțin n-am înțeles nimic. Colegii mei poate că au înțeles ceva, dar eu sunt chiar pe lângă. Nu știu cum să vă descriu cât de pe lângă sunt, dar sunt atât de neștiutor, încât nici măcar nu știu ce să vă întreb ca să ies din neștiință. Habar nu am ce întrebări să adresez pentru că simt că orice întrebare aș pune, tot nu m-aș lămuri.”

Profesorul a râs, colegii au râs și ei, câțiva aveau privirea de „exact asta am vrut să spun și eu, dar bine că ai făcut-o tu” și atunci s-a reluat totul de mai de sus, cu alte explicații, cu câteva întrebări de control pentru a vedea dacă chiar s-a înțeles și așa mai departe. La final, când ni s-a pus din nou veșnica întrebare, majoritatea putea spune cu mai multă încredere că da.

Ce vreau să spun de fapt? Nu numai că nu am fost judecat de profesor sau colegi, ba chiar am fost apreciat că am fost onest și cumva am luat cuvântul pentru toată lumea, căci eram în mare parte în aceeași oală. Bineînțeles că au mai fost glume pe parcursul semestrului legat de acest episod, dar nici alea nu m-au pus într-o lumină proastă, ba din contră.

Mi-aș dori ca elevii să aprecieze libertatea pe care o au, libertatea de a pune la îndoială tot ce li se pare suspect și să întrebe. Rolul dascălului e să te învețe în primul rând ce întrebări să pui, cum să le pui și ce la ce rezultat să ajungi. E datoria lui să-ți mai explice încă o dată dacă n-ai înțeles ceva. Sper și ca domnii profesori să priceapă că „repetiția e mama învățăturii” și să nu-și piardă răbdarea cu cei care nu înțeleg. Dar poate că acesta e și secretul predatului, o explicație a faptului că nu oricine poate fi dascăl. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp