Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Tanti Maria n-are nevoie decât de o vorbă bună

umbra femeie - Oleg Elkov / Alamy / Alamy / Profimedia

Foto: Oleg Elkov / Alamy / Alamy / Profimedia

Azi e ziua generozității (Giving Tuesday), 1 decembrie 2020, stabilită ca prima marți după Ziua Recunoștinței din Statele Unite. La noi e Ziua Națională, marțea după Sfântul Andrei.

Această inițiativă de mobilizare internațională îndeamnă la o recunoaștere a nevoilor sociale și la ajutorul pe care îl putem oferi, în special prin generozitate materială. Dacă de aceasta nu dispunem cu toții, cea spirituală și voluntară (efort și timp) nu ne pot fi străine.

Se spune că din ziua Sf. Andrei începe șirul evenimentelor de iarnă. Altădată, anunțate de tragerea de clopot răsunătoare peste casele mărunte de târg, acum prin mediatizarea digitală, ele fac apel la manifestarea liberului arbitru pentru generozitate a celor grăbiți și înrobiți de „civilizația spectacolului”, cum suntem cei mai mulți. Niciodată, însă, nu este prea târziu să practici generozitatea, acel gest adevărat, plin, din adâncuri, în care calea de răspuns nu contează, decât ca zâmbet și bucurie în priviri. Nu aștepți vreun feedback, gestul s-a încheiat odată cu dăruirea, dar continuă în spiritualitate. 

Dacă am practica generozitatea ca și cum am mânca, ca și cu am dormi, atunci nu ar mai fi nevoie să o rostim, pentru că o trăim. Am reda ierarhia naturală a importanței cuvintelor și faptelor.

De ceva ani, undeva în centrul Bucureștiului, Tanti Maria stătea pe borduri de magazine și privea la trecători. Unii îi dădeau câte-o punguță cu de-ale gurii, alții câțiva bănuți. Într-o zi am auzit-o vorbind. Încet, îngrijit și coerent. Am aflat mai târziu că, fiind orfană, primise o educație la centrul de copii în perioada anilor ’50, acolo unde profesori de înaltă pregătire intelectuală fuseseră trimiși să predea. Apoi mi-am dat seama că era de felul ei autodidactă. După școala primară muncise pe unde apucase, nu avusese cine să-i spună că trebuia să-și găsească un loc de muncă fix și ar fi avut șanse chiar la unul bun pentru istețimea de care dădea dovadă și pentru vorba ei, „dulce mult aduce”. Muncise ca zilier. Ajunsese pe străzi pentru că fusese dată afară după anii ‘90, dintr-o casă naționalizată, și după vreo doi ani fără locuință, primise una socială undeva, prin sectorul 4. Ajutorul social era mizer. La peste 70 de ani împliniți, pleca din cartierul unde stătea și ajungea în centru, unde hoinărea pe străzile din jurul locuinței ei de-o viață, până se lăsa întunericul, vara, sau gerul devenea de nesuportat, iarna. Mâncau și ea și cățelușa ei din ce le cumpăra unul, altul, dar nu cerea nimic de la trecători.

Acestei femei, trecute prin multe, i se luminează fața la o vorbă blândă și are o sensibilitate deosebită. Am întâlnit-o cu vreo două săptămâni în urmă, cu măștile pe față și eu și ea. După primele vorbe m-a recunoscut și tonul i-a devenit familiar. De atunci, ceva timp mi-a părut rău că zâmbetul meu nu s-a întâlnit cu al ei.

Eu am tabloul lui Tanti Maria. Undeva în amintiri, o astfel de imagine, mărturie a nevoii de generozitate, există în fiecare dintre noi. Dacă acum nu mai „putem întinde mâna celor în nevoi în întâlnirea cu ei, să-i privim în ochi, să-i îmbrățișam, să le zâmbim manifestându-ne iubirea care sparge cercul singurătății”, așa cum Papa Francisc spunea, cel puțin o putem face gândindu-ne la ei. Acel surâs și blândețea ne rămân, gesturile de recunoștință ne rămân și acolo unde se poate, ele pot fi împărtășite, prin cuvinte, în condiții de distanțare regulamentară sau la un telefon scurt, de 5 minute. Acestea sunt semne nescrise și universale de afecțiune, de iubire, iar măștile nu-i împiedică pe oameni să le recunoască. Adresarea cuvintelor cu această încărcătură emoțională va bucura și lumina pe cel căruia îi sunt adresate, mai mult decât sperăm.

Pentru cei la care nu avem cum ajunge și care sunt mulți și care au nevoie de încurajare spirituală, astfel de cuvinte le rostim în gând, în reflecții, în meditații, în rugăciuni.

Să ne gândim să fim generoși cu sănătatea tuturor, cu grija și efortul celor care ne îngrijesc în spitale și nu numai.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nico si Rafael

Nico și Rafael sunt niște oameni de toată isprava. I-am remarcat imediat într-un restaurant ticsit de turiști din stațiunea austriacă Ischgl. Erau cei mai săritori și binedispuși ospătari, mereu cu zâmbetul pe buze. Cu turiștii vorbesc în limbile lor, dar între ei Rafael (32 de ani) și Nico (23) vorbesc în română: “Du o ciorbă cu găluște la domnii de la masa 2”.

Citește mai mult

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult