Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Taxa pe furat căciula, sărăcirea populației și (in)dependența politicii monetare

oameni pe stradă - getty

(Foto Guliver/Getty Images)

Guvernul vrea să impoziteze băncile dacă rata dobânzii ROBOR depășește 1,5 la sută. De asemenea, guvernul vrea să impoziteze companiile care operează în domeniul energiei electrice și termice cu 3 la sută pe cifra de afaceri. În sfârșit, vrea să reducă comisionul de administrare a pilonului II de pensii, să permită retragerea din fond, cu o penalizare, și să impună cerințe de capital mai mari, reducându-le eficiența.

Toate cele trei măsuri sunt grave. În primul rând pentru că, așa cum voi exemplifica imediat, conduc la sărăcirea populației, pe toate rutele. În cele din urmă, orice impozit suplimentar se suportă de consumatori. În al doilea rând pentru că pune în pericol viitorul unor sectoare vitale (bancar, energie și asigurarea privată a pensiilor). Resurse ce ar fi destinate dezvoltării acestor sectoare sunt deviate pentru a finanța consumul curent generat de creșterea peste posibilități a salariilor și a pensiilor. Este o mutare a resurselor de la investiții la consum. Consecința ultimă va fi scăderea potențialului economiei noastre de a crește producția și de a angaja forță de muncă în viitor și, implicit, de a plăti pensii în sistemul public. În final, prin aceste decizii, însăși existența pilonului II este pusă sub semnul întrebării.

Aici nu voi analiza în detaliu modul în care se vor schimba comportamentele companiilor din domeniul energiei electrice și termice sau ale participanților la pilonul II de pensii și consecințele particulare rezultate din acestea. Menționez doar că este greșit din multe puncte de vedere să impozitezi și profitul, și cifra de afaceri. Competiția va fi afectată grav. La fel se va întâmpla și în cazul pilonului II de pensii. De exemplu, s-ar putea ca publicul să decidă retragerea banilor din pilonul II, ceea ce ar duce la scăderea prețurilor titlurilor de stat și, implicit, la creșterea randamentelor (dobânzilor la care se împrumută statul). În final, prin aceste decizii, însăși existența pilonului II este pusă sub semnul întrebării. Referitor la influența impozitării activelor bancare în funcție de abaterea ratei ROBOR de la 1,5 la sută voi discuta în detaliu mai jos, dar nu înainte de a spune o concluzie menționată în teoria reglementării: orice rată ROBOR care va fi vizată de impozitarea cu schema menționată acționează ca o reglementare împovărătoare și în cel mult câteva luni, băncile vor învăța cum să o ocolească.

Vreau însă să mă refer într-un spațiu mai extins la sectorul bancar, deoarece impozitarea activelor băncilor în funcție de abaterea dobânzii ROBOR de la nivelul de 1,5 la sută este o eroare care reflectă aversiunea față de ideea de piață funcțională, de democrație liberală și de independență a politicii monetare. Iar aceasta mi se pare foarte grav, pentru că reflectă o direcție greșită.

Pentru a pune în evidență toate acestea, să presupunem că economia operează la nivelul natural (potențial) al producției. Dacă, pornind din acest punct, deficitul bugetar este mai mare decât nivelul corespunzător nivelului natural al producției, cum, de exemplu, este cazul în România, va apărea un excedent de cerere al guvernului și, astfel un excedent de cererea agregată. Ce se întâmplă din acest punct cu ratele dobânzii și cu inflația depinde de câteva condiții.

Dacă economia este parte dintr-o democrație liberală și regimul de politica monetară este țintirea inflației, atunci o bancă centrală independentă va crește rata dobânzii pentru a-și îndeplini mandatul de menținere a stabilității prețurilor. Într-un cadru precum cel descris, guvernului nu-i poate veni ideea de a pune impozit pe cifra de afaceri sau pe activele băncilor în funcție de abaterea ratei dobânzii ROBOR, de la un nivel stabilit după ureche, în afara pieței. Nu i-ar veni o asemenea ideea deoarece ar respecta faptul că în cadrul descris este explicit faptul că politica monetară este cea care influențează comportamentul băncilor, prin stabilirea ratei dobânzii de politică monetară. Dacă impozitul la care ne referim ar exista, comportamentele privind creditarea ar intra sub influența politicii fiscale. In cadrul descris (democrație liberală, politică monetară independentă, țintire a inflației), guvernul nu ar dori să atenteze, prin acest impozit, la independența politicii monetare.

Dacă totuși această idee apare, trebuie înțeles care dintre condițiile de mai sus nu sunt îndeplinite. Am spus suficiente pentru a fi evident pentru cititor care dintre condiții nu sunt îndeplinite. În plus, odată apărută și aplicată această idee, guvernul s-ar împrumuta mai scump pentru a-și finanța deficitul, iar impozitul stabilit în funcție de abaterea ratei dobânzii de la nivelul arbitrar stabilit nu ar compensa în mod necesar costurile cu împrumuturile mai scumpe ale guvernului. În acest caz, guvernul și-ar putea fura căciula. Mult mai probabil este însă cazul în care, în statică, câștigul net al guvernului este pozitiv, dar mult mai mică decât speră guvernul, iar în dinamică, ar fi descrescător, dacă avem în vedere că mulți vor ocoli reglementarea. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât impozitarea ar fi trimestrială, cum pare să rezulte din articolul 84 din proiectul de ordonanță.

Dar, inflația și, în consecință, ratele dobânzii pot crește și fără a avea legătură cu excedentul de cerere agregată (al guvernului sau cu cel al sectorului privat). Chiar dacă producția este la potențial și bugetul ar fi echilbrat, inflația și ratele dobânzilor ar putea crește și din cauza unor șocuri pe partea ofertei, cum ar fi majorarea prețurilor la unt, grâu, petrol, gaz, energie electrică etc. În mod normal, băncile centrale nu ar putea combate această inflație și, în consecință, dobânzile nu ar crește. Totuși, în cazul în care ar apărea efecte de runda a doua care destabilizează anticipațiile inflaționiste, sau în cazul în care ar fi necesar să combată ieșirea de capitaluri care ar deprecia moneda, banca centrală ar trebui să crească dobânda în mod legitim pentru a apăra scopurile date prin lege. Impozitul despre care vorbim ar însemna că îndeplinirea de către BNR a obiectivului său legal de a stabiliza prețurile ar avea drept consecință penalizarea băncilor comerciale. Care este logica?

În acest caz, impozitul în funcție de abaterea ratei dobânzii de la nivelul arbitrar stabilit de o minte infatuat-omniscientă ar fi un cost nu numai pentru bănci, dar, așa cum am spus-o de la început, în primul rând pentru populație. Se știe că orice impozit este suportat, în final, de consumatori. Astfel, exact în momentul în care și exact din cauză că se scumpesc pâinea, untul, încălzirea locuinței, guvernul adaugă costuri suplimentare pentru populație exact din decizia greșită de a introduce un impozit care se calculează în funcție de abaterea ratei dobânzii pe piața interbancară de la un nivel pe care guvernul îl stabilește doar pentru că se crede Dumnezeu.

Afirmația că guvernul care are o astfel de idee se crede Dumnezeu nu este pur metaforică. Este o realitate semnalată încă din secolul al XVI-lea. Atunci, unii oameni ai bisericii, foarte înțelepți, au arătat de ce prețurile se pot stabili corect numai pe piață. Deschiderea bisericii spre piața liberă a început cu Tomas d’Aquino, care în Summa Theologicae a ajuns la concluzia că mare parte din ceea ce este util nu ar mai exista dacă toate păcatele ar fi în mod strict interzise. Dincolo de suportul pe care îl dă ideii de inițiativă privată dedicată creșterii mai binelui pentru individ și cei dragi lui, afirmația lui d’Aquino este un fel de a spune că guvernele își pot fura singure căciula.

Apoi a fost gândirea Școlii de la Salamanca, cu reprezentantul ei de frunte Louis Molina. Iezuitul spaniol a scris în a sa „De iustitia et iure” (1596-1600), că „prețul natural” rezultă din „lucrul însuși, fără legătură cu legea și decretele, dar este dependent de multe circumstanțe care îl alterează, cum ar fi sentimentele oamenilor, estimările lor referitoare la diferite utilizări, adesea chiar în consecința unor capricii sau plăceri”. Similar, Johannes de Lugo în a sa „Disputationum de iustiti et iure” (1642), care spune că determinarea „prețului just” trebuie lăsată pieței, deoarece „prețul matematic” la care un bun ar putea fi vândut în mod just este știut numai de Dumnezeu (citat după Hayek, 1993, Vol. I, pp. 21 și 151).

Totuși, guvernul nu este Dumnezeu. A stabili că orice creștere a ROBOR peste 1,5 la sută trebuie impozitată este o dovadă că guvernul nu știe că nu știe. Nu știe că o taxă pe care o intitulezi „taxa pe lăcomie”, în condițiile în care, așa cum am arătat mai sus, aceasta conduce, de fapt, la sărăcirea populației, este o „taxă pe furat căciula”. Combinată cu o limitare a variației ratelor dobânzii la creditele acordate de bănci la un procent dintr-o rată de referință, așa cum a propus anterior un senator și cum s-a aprobat astăzi, propunerea actuală de impozitare a activelor băncilor ar putea duce, practic, la imposibilitatea instituțiilor bancare de a mai face profit semnificativ. De ce ar mai dori băncile să opereze dacă nu pot face profiturile dorite? Este în interesul guvernului sau al țării să nu mai aibă ce impozita în sistemul bancar?

Există o singură cale pentru a rezolva problema stânjenitoare în care se află guvernul: retragerea proiectului. Ar fi dovada că guvernul a ajuns să știe că nu știe. Socrate ne-a învățat că a știi că nu știi este mai degrabă o dovadă de inteligență.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult