Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Televiziunea bate viața: ce a fost în Piață și ce s-a dat la TV. Și o amintire cu Tatulici

Stim ce ati facut asta seara

Foto: Adriana Neagoe/ Inquam Photos

În 1990, în liceul de informatică din București (actualul Colegiu Național Tudor Vianu), domnea printre elevi un aer de libertate nemaiîntâlnit până atunci în anii comunismului și de neconceput astăzi, în anii democrației. Profesorii afiliați vechiului regim, care tăiaseră și spânzuraseră pe vremea lui Ceaușescu, fuseseră alungați din școală în numele libertății. O libertate care, odată cu fenomenul Pieței Universității, devenise sinonimă cu condamnarea comunismului și, într-un sens mai larg, a trecutului în întregul său. Profesorii rămași erau atât de timorați de ideea de a fi acuzați și demiși la rândul lor, încât renunțaseră la orice tentativă de a impune disciplina. S-a instaurat o mică și romantică dictatură a elevilor. Mică, pentru ca a durat exact 4 ani, până când generația de elevi „revoluționari” a ieșit de pe băncile liceului și vechile fețe profesorale au revenit, de pe noi poziții politice, pentru a tăia și spânzura din nou. Romantică, pentru că, lipsiți de mijloacele de informare și posibilitățile materiale de astăzi, dictatura elevilor nu a fost mai mult decât o explozie de distracții, chiuluri, farse și fanfaronade la adresa profesorilor, benigne în esența lor atât față de statutul profesorilor de atunci, în măsura în care au putut privi cu umor fenomenul, cât și față de evoluția profesională a celor care au ieșit de pe băncile școlii 4 ani mai târziu și și-au găsit calea frumos, fie în țară, fie afară.

Sub pretextul documentării acestei stări de spirit, al unei generații de elevi frumoși, deștepți și lipsiți de inhibiții, Mihai Tatulici, pe atunci realizator la TVR, a organizat o transmisie duplex, simultană, în direct, din liceul de informatică și liceul de artă (actualul Colegiu Național Dinu Lipatti). Fără o pregătire prealabilă, elevii liceului de informatică au fost invitați în holul de la parterul liceului, unde Tatulici nu mai contenea cu laudele la adresa lor. Își instalase carul de televiziune și se minuna de entuziasmul cu care fusese primit, cerând să participe cât mai multă lume la inedita emisiune. Repede, vestea s-a întins și în scurt timp holul generos, dar și balconul de la etaj, care înconjura sala, erau pline de copii surescitați de ideea de a apărea la televizor, în direct, așa cum sunt ei cu adevărat, fără indicații și fără cenzură (să nu uităm, că în urmă cu mai puțin de un an, nimic în afară de poezii patriotice nu putea ieși dintr-o instituție de învățământ, în spațiul public, prin intermediul televiziunii de stat). Era ireal. Tatulici radia. Încuraja pe toată lumea să facă mai multă gălăgie, sa aplaude, să strige. Un adevărat entertainer.

Începe emisiunea în direct. Din liceul de informatică, Mihai Tatulici prezintă încântat descoperirea unei forțe minunate a tinerilor, dintr-un liceu prestigios din capitală, unde copii extrem de inteligenți studiază atât matematica la un nivel de top, cât și noua și misterioasa știință a viitorului, ceva nu foarte clar definit, denumit informatică. Alternativ, din liceul de artă, un colaborator al emisiunii prezintă elevii virtuoși ai celei mai prestigioase instituții de învățământ în domeniul muzicii și artelor. Alternativ, cele două echipe stau de vorbă cu profesorii celor două instituții, despre planurile lor de a se redefini într-o lume nouă, liberă, lipsită de controlul si lanțurile comunismului. În pauzele dintre intervenții, Tatulici plusa cu complimente, iar elevii liceului de informatică deveneau tot mai veseli, tot mai gălăgioși, tot mai agitați. Prin contrast, atmosfera din liceul de artă era una solemna, liniștită, cu câțiva profesori serioși și câțiva elevi așteptând cuminți, alături de instrumentele lor, să fie invitați să susțină un recital. Intervențiile din liceul de informatică sunt din ce în ce mai haotice. Tatulici exaltă de „atmosfera incredibilă" din jurul său, invită la întâmplare câțiva elevi să-și exprime opiniile. Aceștia, văzându-se în direct la televizor, bâlbâie niște discursuri între „am învins” și „mamă, tată, sunt aici!” și pufnesc în râs, susținuți de colegii din audiență, moment în care Tatulici schimbă registrul și începe să ceară liniște și ordine, fără succes. Cut, se trece la liceul de artă. Un cvartet de coarde interpretează impecabil o piesă dificilă, iar la sfârșit audiența aplaudă, cu eleganță și reverență, performanța elevilor. Finalul emisiunii revine liceului de informatică, unde copiii aruncă de la balcon cu hârtii și pixuri în capul lui Tatulici, care nu mai este deloc încântat ci, din contră, este nevoit să încheie abrupt transmisiunea pentru că haosul a devenit de necontrolat. Nimeni din holul liceului nu mai aude ce spune. Vorbește doar pentru telespectatorii de acasă.

Vin acasă după emisiune și îmi anunț fericit părinții că a venit Tatulici la noi la școală și am apărut la televizor. Ei mă privesc dezgustați și îmi spun că ne-am făcut de râs, că toată emisiunea a fost un contrast între atmosfera serioasă din liceul de artă și haosul de nedescris din liceul de informatică. Concluzia lui Tatulici, formulată doar pentru cei din fața televizoarelor, a fost că în unele licee, iată, este prăpăd, elevii au luat-o razna și nimeni nu le face nimic. Concluzie pe care eu, după 28 de ani, încerc să o contest în 4 paragrafe și, cu siguranță, nu reușesc să o fac destul convingător.

Același lucru l-am trăit în seara de 10 august, la mitingul diasporei. M-am suit în metrou și m-am bucurat să regăsesc, în vagonul aglomerat, aceleași prezențe de la mitingurile trecute: oameni tineri sau în vârstă, îngrijit îmbrăcați, cu fețe liniștite și luminoase, dar ferme, în grupuri de 2, 3 sau 5 persoane, care s-au unit la Piața Victoriei într-un mare torent subteran și au izvorât la suprafață împreună. În piață, m-am bucurat să văd multă lume, poate mai multă decât oricând, în pofida statisticilor oficiale. Înspre guvern și bulevardul Aviatorilor, unde dau gurile de metrou, lumea destul de compactă. Înspre calea Buzești, bulevardele Titulescu și Ion Mihalache, ceva mai rară. Mă plimb prin mulțime, citind cu amuzament și autentică mândrie culturală mesajele de pe pancarte, tricouri, numere de mașină, panouri cu leduri, pline de un umor fin, prea rafinat pentru ca adresanții să-l intuiască, sau din contră, de mesaje directe, vulgare, scurte și la obiect, adevărate haiku-uri și mantre replicate de zeci și sute de ori. Lumea stă, neașteptat de pașnică, aproape inertă. Vuvuzelele creează un zgomot de fond constant, dar anemic. Periodic, grupuri izolate încep să scandeze câte un slogan, pe care cei din jur îl preiau fără prea multă tragere de inimă. Parcă toată lumea așteaptă ceva, nu știe ce să facă, dincolo de convingerea că trebuie să fie prezentă acolo și să protesteze.

Intru pe site-urile de știri. Obișnuiesc să scanez tot spectrul mediatic, de la site-urile „serviciilor”, până la cele ale „PSD-ului”. Toate, la unison, prezintă „violențe la mitingul diasporei". Mă uit în jur și nu înțeleg. Mă întreb, unde sunt obișnuitele relatări de la fața mitingului, în care diverși oameni își spun oful, iar reporterul face o prezentare generală sau trage o concluzie. Nimic despre zecile de mii de oameni din jurul meu, care scandează Jos Guvernul sau fac diverse oferte neonorante către PSD. Numai niște violențe pe care eu nu le văd. Și atunci se aude o bubuitură. La început nu înțeleg, presupun că e o petardă. Apoi văd un val de oameni fugind dinspre guvern spre spatele pieței. Mă uit fascinat și tot nu înțeleg. Apoi simt un miros parfumat și, înainte să am vreo reacție, simt cum îmi explodează concomitent nările și ochii. Atunci abia înțeleg și o iau la goană, alături de masa care se retrage din fața gazelor lacrimogene.

Intru pe site-urile „puterii”. Cu siguranță, mă gândesc, acolo va scrie ce s-a întâmplat și, mai important, explicația oficială pentru care s-a întâmplat. Și nu mă înșel. Aflu „de la televizor" dimensiunea apocalipsei invizibile care mă înconjoară. Aflu că de zile și săptămâni s-a anunțat obiectivul acestei *revoluții*, care este atacarea guvernului (a clădirii) și darâmarea lui (a membrilor). Dincolo de paralela plastică, nu înțeleg prea bine care este legatura dintre asaltarea unei clădiri și demiterea unor oameni aflați în vacanță, care își desfășoară activitatea, atunci când nu sunt în vacanță, în acea clădire. Continui să citesc actualizările periodice, în ciuda conexiunii potrivnice la internet. Aflu ca *revoluția* este în deplină desfășurare și că *protestatarii* atacă în continuu forțele de ordine. Între timp, bubuielile din stradă se întețesc, iar lumea, care a înțeles ce reprezintă, se inflamează. Fiecare detonare de gaz lacrimogen provoacă un val din ce în ce mai puternic de fluierături și huiduieli, după care o mare de oameni o ia la fugă din fața gazelor, spre zone necontaminate încă. Cu un ochi în piață și altul pe site-uri, continui să urmăresc cele două revoluții. Aflu că *protestatarii* atacă guvernul și aruncă cu borduri in jandarmi (??? - aveți idee cât cântărește o bordură? cum se aruncă o bordură, cu excepția filmelor de la Hollywood?), iar jandarmeria anunță că nu vrea, dar s-ar putea să acționeze în forță, iar atunci va fi de rău. Norii de fum se întețesc, la fel și huiduielile. La 10 fără 10, norii de fum apar înspre Calea Victoriei, în cu totul altă zonă decât clădirea guvernului. În 10 minute, aproape toata piața se golește, pe măsură ce adulți, copii și câini, cu fețete în măști (cei norocoși sau prevăzători) sau în tricouri (majoritatea), cu ochii roșii, stranutând și țipând peste umăr „Nu plecăm", se retrag spre bulevardele laterale.

Decid că turnura pe care a luat-o demonstrația nu mai este pentru mine și plec acasă, unde continui sa ma uit la *revoluția* de la televizor. Acolo, aflu că *protestatarii* au fost violenți, au atacat în mod constant jandarmeria (se repetă obsedant filmul în care o șleahtă de golani o linșează pe biata jandarmeriță și o trimit cu fractură de coloană cervicală la spital, fără să menționeze cei câțiva *protestatari* adevărați care încercau să o protejeze cu corpurile lor în fața agresorilor, în timp ce niciun alt jandarm nu are nicio reacție). Mai aflu ca Iohannis, PNL si USR, alături de servicii sunt organizatori și responsabilii de organizarea unui miting ilegal violent (dar, șoc! nu este menționat deloc statul paralel. Ce s-a întâmplat cu statul paralel? A fost învins între timp de PSD și au uitat să ne anunțe, sau a fost atât de bine pus la punct scenariul cu atacul jandarmilor că pur și simplu nu a mai avut loc și fantomaticul stat paralel omniprezent? Vai, ce gafă!). Mai aflu că Bucureștiul este sub asediu, *protestatarii* incendiază copaci (deci thuya în ghivece sunt de fapt copaci?) în timp ce jandarmii scot din ce în ce mai multe dispozitive, împing *protestatarii* din ce în ce mai departe de Piața Victoriei, se pare că s-au furat niște arme letale, se pare că cineva a împușcat pe altcineva... Reclame... Noapte bună! Începe reluarea emisiunii de la ora 9.

Păi stai... și *revoluția*? Violențele *protestatarilor*? Am rămas, la ora 3, în fața televizorului, ca atunci când se lua curentul la cinematograf în mijlocul unui film american. După ce că era tăiat conform cu cenzura comunistă, ți se mai dădea și stingerea înainte să afli cine moare la final.

Lecții învățate:

1. la televizor, *revolutia* e mișto. *Protestatarii* sunt pe bune, totul se leaga, filmul curge, poți să-ți iei o bere, floricele, un mic cu muștar și să înjuri la final, ca la un meci pe muchie de cuțit.

2. gazele sunt nașpa. Măștile sunt bune. Trebuie macar un buf și o sticlă cu apă, dacă vrei să apari la televizor mai mult de o oră.

3. bugetul e mare, mult mai mare, iar producția nu se termină aici. Treaba continuă, publicul o cere. Deci... see you next season. Unii la televizor, alții în platoul de filmare!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Recititi primele 14 randuri si proiectati-[e la nivelul populatiei Romaniei. Teoria similitudinii, acelasi know how, aceleasi realitati si iluzii.
    • Like 0
  • Viata-i greu si oamenii are arme...
    • Like 1
  • Singurul lucru pe ca nu il inteleg e inadecvarea lui Iohannis. Dincolo de manipularea PSD si de provocari, despre care discutia este pur si simpu inutila.
    Ai niste oameni care s-au comportat eroic aparand de linsare doi jandarmi. Fapta lor e dincolo de orice discutie, imaginile au un impact devastator. De orice parte a spectrului politic ai fi, daca nu esti o canalie, nu poti sa nu te inclini in fata gestului lor. Iar tu, in loc sa vezi esentialul, bagi o banala declaratie despre excesele jandarmilor, Asta in loc sa ii decorezi pe oamenii aia, care ies atat de pozitiv in evidenta, si sa iti axezi discursul pe fapta lor. Nici nu mai conteza daca era vorba de manifestanti adevarati sau agenti ai politiei infiltrati. Daca erau politisti foarte bine, erau un exemplu, care merita pus in valoare. Daca erau manifestanti obinuiti, partidele ar fi trebuit sa se bata pe ei ca sa ii puna inca de acum in capul listelor la alegerile care urmeaza. Iar Iohannis, trebuia sa le dea Steaua Romaniei in gradul cel mai inalt, mai spala un pic si decoratia aia, dupa ce a trecut pe la Vadim, Corina Cretu sau nu stiu ce fost tortionar.
    • Like 6
    • @ Ventidius
      Societatea romaneasca se ineaca in propria ei rautate la fel cum se ineaca betivul cu propria voma.
      • Like 0
  • Foarte realist. Asta e motivul pentru care la televizor "realitatea" arata altfel decat pe platoul de filmare.

    Regizorul "stirilor" spune fix povestea pe care si-o doreste. Imaginile si sunetele sunt doar mijloace, dar ceea ce conteaza este POVESTEA.
    Cei prezenti pe platoul de filmare mai "in spate" nu reusesc sa priceapa nimic din ce se intampla "in fata", adica fix acolo se scrie povestea.

    Regizorii stiu ca "in fata" trebuie pusi "actorii" din rolurile principale. Restul sunt doar figuranti, piese de decor.

    Tot ce se intampla "in fata" a fost decis dinainte de regizori. In cazul nostru, regizorul Iohanis cu actorii lui de la FADERE, respectiv regizorul Dragnea cu actorii lui de la Jandarmerie. Acum spectacolul s-a terminat, actorii pleaca acasa, ramane doar "povestea". Dar fiecare ramane cu povestea lui.
    Intrebarea este: cand vor pricepe oamenii ca sunt folositi doar pentru decor?
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult