Testul grilă, găselnița „de succes” a învățământului. Domeniul în care grilele sunt cele mai inadecvate

sursa foto: Profimedia

Testele grilă, cu răspunsuri multiple sau alegere simplă, sunt extrem de populare în evaluarea modernă, datorită eficienței lor: pot fi corectate rapid, automatizat, și permit verificarea unui volum mare de informație într-un timp scurt. Cu toate acestea, ele au limite majore și pot deveni instrumente contraproductive, dacă sunt folosite exclusiv sau în domenii nepotrivite.

Încurajează recunoașterea în detrimentul reamintirii. Un student poate recunoaște un răspuns corect dintr-o listă (proces de recunoaștere), dar să fie incapabil să genereze acel concept sau soluție de la zero (reamintire activă). Apoi implică ghicitul sau norocul. În funcție de numărul de variante de răspuns, probabilitatea de a nimeri răspunsul corect prin simpla ghicire este semnificativă (de exemplu, 25% la 4 variante, 33% la 3 variante). Aceasta distorsionează imaginea reală a nivelului de cunoștințe. Promovează memorarea mecanică: elevii și studenții învață adesea detalii izolate, cuvinte-cheie sau șabloane pentru a trece testul, fără să înțeleagă imaginea de ansamblu sau conexiunile logice dintre concepte.

Din perspectiva examinatorului, exclud aproape în întregime capacitatea de a evalua gândirea critică și argumentarea. Grila nu poate măsura cum anume a ajuns un elev la o concluzie. Procesul mental, ipotezele, nuanțele și capacitatea de a construi un raționament coerent scapă cu desăvârșire, evaluatorul neputându-le aprecia în nicio măsură.

Poate cel mai grav este faptul că penalizează gândirea nuanțată. În viața reală și în știință, multe probleme au răspunsuri nuanțate sau necesită perspective multiple. Formatul rigid al grilei forțează o dihotomie falsă: alb sau negru, adevărat sau fals.

Testele grilă sunt total nepotrivite pentru evaluarea în disciplinele umaniste și creative, precum filosofie, literatură, istorie, Drept. Aici contează interpretarea unui text, argumentarea unui punct de vedere, eseurile, capacitatea de abstractizare și analiza critică. O grilă nu poate evalua profunzimea unei analize literare sau originalitatea unei perspective istorice. Tot aici este necesară evaluarea competențelor de scriere și exprimare. Capacitatea de a redacta un text clar, structurat și persuasiv se atrofiază complet dacă singurul antrenament de evaluare este bifarea unor răspunsuri preexistente.

Testele de acest tip sunt total contraindicate și pentru matematica avansată, fizică sau inginerie, la nivel de rezolvare de probleme. Deși rezultatul final contează, în aceste domenii procesul de soluționare este esențial. Dacă un student cunoaște modul de rezolvare, dar greșește un semn algebric pe parcurs și ajunge la un rezultat greșit, el pierde întregul punctaj, nefiind notat parțial pentru un raționament corect, dar nefinalizat. La fel și în etică, medicină clinică și domenii care implică strategie, unde aplicarea practică cere luarea de decizii complexe în timp real, iar cursanții trebuie să își justifice acțiunile, să cântărească riscuri și să gestioneze ambiguitatea, nu să aleagă varianta „cea mai puțin greșită” dintr-o listă.

Spre exemplu, aplicarea testelor grilă în domenii precum arhitectura, unde pare că se pretează, ilustrează cel mai bine prăpastia dintre eficiența administrativă a unei evaluări și complexitatea reală a profesiei pentru care se pregătesc studenții. Arhitectura este o disciplină profund creativă, spațială și contextuală. Nu există o singură variantă corectă pentru a proiecta o clădire pe un anumit teren. O grilă este complet absurdă când vine vorba de estetică, funcționalitate volumetrică, integrare urbanistică, luminozitate sau fluxuri umane. Un arhitect desenează, reface, testează machete, discută cu beneficiarul și adaptează structura la constrângeri tehnice și bugetare. Procesul interactiv și viziunea artistică nu pot fi comprimate în opțiunile A, B, C sau D, pentru că implică rezolvarea creativă a problemelor.

Ele pot funcționa limitat pentru identificarea tehnologilor, a legislației în construcții sau parțial a soluțiilor de rezistență a materialelor. Se pot folosi grile pentru a verifica cunoașterea unor normative tehnice stricte (de exemplu, indici de izolare fonică, proprietăți ale betonului, adâncimi de îngheț pentru fundații sau simboluri de desen tehnic). Însă chiar și în ingineria din spatele arhitecturii, calculul efectiv și înțelegerea fenomenelor fizice necesită rezolvarea numerică sau grafică a problemei, nu recunoașterea unui răspuns dintr-o listă.

Și relativ la domeniul Dreptului, observăm că testul grilă afectează raționamentul juridic și interpretarea corectă. Dreptul nu înseamnă doar memorarea și citarea unui articol de lege, ci aplicarea lui într-o speță, unde faptele nu sunt niciodată la fel ca în manual. O grilă nu poate măsura capacitatea unui viitor avocat de a construi o pledoarie, de a demonta argumentele adverse sau de a găsi o lacună legislativă și a propune o interpretare inovatoare. Evoluția gândirii critice este afectată și ea, întrucât pentru promovarea examenelor de tip grilă, studenții învață să caute capcanele sintactice plasate de examinator (un „nu” pus strategic, o condiție inversată), transformând Dreptul într-un concurs de vigilență lingvistică, nu într-un exercițiu de justiție și logică juridică.

Testele grilă pot funcționa, la fel de limitat ca și în arhitectură, pentru verificarea cunoașterii cadrului normativ de bază la examenele de admitere în profesii (INM, Barou) sau pentru verificarea însușirii unor coduri vaste. Aici, ele pot filtra masiv candidații care nu stăpânesc litera legii. Totuși, chiar și în aceste cazuri, ele trebuie completate obligatoriu de probe orale sau studii de caz redactate, altfel riscăm să avem juriști care știu perfect articolele, dar nu știu să le lege între ele sau într-un caz real. Și chiar îi avem deja, uneori în funcții importante, unde uită de la bun început ceea ce romanii știau de acum mai multe mii de ani: anume că spiritul legii este adesea mai important de identificat decât cunoașterea literei sale.

Într-un domeniu în care materiile prime sunt limbajul, interpretarea, echitatea și fluiditatea socială, grila este un instrument străin — o intruziune a industrializării educației într-o artă a nuanței. În Drept, se lucrează cu concepte profund abstracte și elastice (bună-credință, interes legitim, ordine publică, proporționalitate), concepte care nu au o definiție matematică și a căror valoare se naște tocmai din coliziunea lor într-un caz concret.

Atunci, cum de a ajuns grila un pilon central în examenele juridice? Răspunsul nu ține de pedagogie sau de știința Dreptului, ci de logistica puterii și a supraviețuirii sistemice. Când ai mii de candidați pe loc și un buget/timp limitat pentru corectare, eseurile juridice sau spețele complexe soluționate liber înseamnă o lună de chin pentru o comisie de evaluatori. Uneori înseamnă și subiectivism: doi profesori pot nota diferit aceeași argumentare. Grila promite, fals, dar liniștitor, obiectivitate pură: calculatorul nu are zile proaste și nu interpretează subiectiv un punctaj, iar grila are o singură rezolvare corectă. Totuși, rezultatul final al acestui tip de evaluare este mult lipsit de acuratețe și indiscutabil mult mai nociv decât subiectivismul profesorului. Căutând eliminarea unor imperfecțiuni mici, se obțin în schimb unele uriașe.

La admiterea în magistratură sau avocatură, concurența este de zece pe loc. Grilele extrem de dificile, pline de capcane, funcționează ca un tăvălug menit să reducă drastic numărul candidaților. Este un examen de rezistență psihică și de memorie enciclopedică, nu neapărat unul care să aprecieze modul de înțelegere și gândire.

Înainte de a inova sau de a construi un raționament sofisticat, un jurist trebuie să știe exact unde este textul de lege. Grilele testează vigilența, devenind un instrument de asanare profesională elementară, dar care se transformată însă, prin utilizare masivă, în scop în sine. Mai mult, într-un pericol sistemic. Grila, devenind instrumentul dominant de formare și selecție, mută miza de pe justiție pe cifre și chichițe. Un student antrenat doar pe grile - viitor practician - nu mai citește jurisprudența ca pe o poveste vie a unor conflicte umane, ci ca pe o sursă de „capcane” lingvistice sau logice. El nu se mai întreabă „Care este soluția dreaptă în această ecuație socială?”, ci „Care literă din grilă a vrut examinatorul să o bifez?”.

Dreptul este, în esență, o formă de retorică și narativă persuasivă. Judecătorul motivează o hotărâre pe zeci de pagini, explicând de ce a preferat o interpretare în detrimentul alteia. Avocații au uneori o sarcină chiar mai grea, trebuind să îi furnizeze acele variante (prin natura lor contrare, dar bazate pe aceeași realitate și reglementare), adesea pornind de la zero. Un creier educat doar în bife de tip A/B/C/D se atrofiază și rămâne, la nivelul exprimării ample, fără coerență și fără implicare strategică. Nu poți prezenta o cauză complexă spunându-i judecătorului „varianta C, vă rog!”, iar dincolo de asta devii incapabil să identifici elementele cheie ale speței, dacă ea nu are răspunsuri preformulate. Adesea, ca avocat, tu trebuie să găsești soluții, nu să le alegi din unele existente. Incapacitatea de a construi o narațiune nu este neapărat una totală, însă răzbate și din acțiunile avocaților, și din rechizitoriile procurorilor, dar și din sentințele judecătorilor. Nu atât din textul în sine, cât mai ales din infirmitatea raționamentului care conduce la concluzii eronate, pe chestiuni simple, chiar intuitive pentru un spirit educat profesional fără teste grilă.

Dreptul trăiește prin adaptare la realitate (schimbări sociale, tehnologie, Drepturile omului) și nu se pretează la formalism excesiv ori la vreun dogmatism. Grilele favorizează un Drept rigid, interpretări de șablon, lipsă de imaginație aplicată, extreme ireconciliabile, în care litera legii devine literă de evanghelie, chiar și atunci când e anacronică sau nedreaptă.

Grila a ajuns să fie acceptată ca un rău necesar, pentru că sistemul nu a găsit încă o metodă mai ieftină și mai rapidă de a cerne masele de oameni, cu observația că - Dreptul fiind o știință eminamente umanistă - cea mai mai mare greșeală care se poate face în cadrul lui este să judeci oamenii și relațiile de toate tipurile dintre ei, prin lupa unor teste grilă. Greșeala constă tocmai în aceea că primează costurile și economia de timp, în detrimentul formării unor juriști capabili să gândească și să dezvolte raționamente complexe. Pe termen lung, aceștia nu sunt produși gânditori buni sau analiști fini, ci buni jucători de barbut legislativ și tocilari disciplinați.

Deși toate aceste chestiuni se cunosc și se simt din practica ultimilor ani, declinul provocat de un sistem de testare neadecvat pare să nu deranjeze pe nimeni, căci consecințele negative nu se contabilizează în sistemul justiției, ci în soarta și patrimoniul justițiabililor, cu recul în societate. Triumful aparenței asupra profunzimii; mediocritatea instituțională; calitatea slabă a gândirii colective; iar în cazul Dreptului birocrația formală; paralizia inovației legislative și sociale; eroziunea încrederii publice sunt doar câteva consecințe negative cu bătaie lungă, care vor fi decontate scump de generațiile viitoare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp