Toamnă à la Cluj

Toamna mea nu începe cu cea dintâi frunză galbenă, aşternută alene pe alee (uneori frunzele îngălbenesc şi cad în plină vară), ci cu pocnetul primei castane căzute şi dezghiocate în faţa paşilor mei. Ca un ritual, acest prim fruct lucios, abia ieşit din cochilia lui ţepoasă (precum un pui iţit din ou) îl ridic şi-l pun cu grijă în buzunar, ca apoi să-l păstrez pe birou până la debutul (oficial, pentru mine) al toamnei următoare. În acest răstimp, asist la metamorfoza fructului de castan sălbatic care-şi pierde treptat luciul şi apoi se zbârcește, trecând parcă prin toate vârstele unui chip omenesc.

De câteva zile trec agale prin Parcul Mare, cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, pentru a detecta momentul (aproape) magic al căderii fructului dăruit mie (aleatoriu) de unul dintre castanii bătrâni şi maiestuoşi, pe care i-am urmărit încă din primăvară înmugurind, înflorind (cu zveltele inflorescenţe albe şi roz) şi legând rodul asemeni unui buzdugan mărunt.

Cunosc de o viaţă castanii din Parcul Mare, dar nu încetez să mă minunez în fiecare toamnă de miracolul eliberării spontane a fructelor roşcat-maronii din coconul lor verde şi cărnos.

E început de octombrie şi castanele rostogolite au poposit pe alei, pe bănci şi în iarbă. Privindu-le luciul îmi pot da seama care sunt mai proaspete şi care au prins patina mai multor zile.

Un ram freamătă sub o pală de vânt, întărindu-mi speranţa că acuşi-acuşi va cădea şi castana sortită mie şi se va sparge tocmai la picioarele mele, oferindu-mi fructul precum o scoică, mărgeanul ei brun. Însă primul gong al toamnei mele se lasă aşteptat. Ziua e caldă, aproape văratică, şi dacă lumina nu ar avea nuanţa mierii şi frunzele căzute nu ar foşni sub paşii mei, aş putea jura că încă e vară şi toamna a dat doar o raită, pe furiş, precum în poezia lui Endre Ady A trecut Toamna prin Paris…[Párisban járt az Ősz][i]

Toamna e deja la Cluj, de o bună bucată de vreme, însă eu nu am primit încă mesajul ei de confirmare. Îl aştept, iscodind îngrijorată, să nu pierd momentul, ca şi cum astfel aş rata şansa toamnei mele.

Şi, deodată, simultan, aud căzând câteva fructe de castan, îndărătul şi în stânga mea. Le intuiesc rostogolirea şi culeg castanele cele mai lucioase, care par să se fi descătuşat de foarte curând fără a fi sigură că ele sunt cele adevărate. Nu îndrăznesc să le ignor, aşteptând în continuare mesajul toamnei care, poate, – anul acesta – nu are să mai vină… Dar pot oare să primesc două mesaje? Cel iniţial şi cel…rectificator?!

Privesc descumpănită castanele nou-născute care par aproape indiscernabile. Nu sunt iniţiată în arta ghicitului în castane!

Poate că mesajul toamnei mă îndeamnă să nu ignor ceea ce este îndărătul meu, poate îmi sugerează să-mi rectific traiectoria (mai către stânga) sau îmi dă de înţeles să nu alerg după doi iepuri (pardon, două castane) deodată. Cine poate şti?!

Aşez cu grijă cele două castane mesagere (criptate) în buzunar, părăsesc Parcul Mare şi mă îndrept spre casă, cu popasul de rigoare la magazinele de pe strada mea.

Traversez strada către blocul meu, încărcată cu două sacoşe doldora de cumpărături (nedezminţind condiţia de „cadână cu sacoşe”, definită odinioară de Ecaterina Oproiu) şi… aud un pocnet sec. O nucă verde se sparge la picioarele mele, eliberându-şi fructul lemnos. Las sacoşele din mână şi ridic nuca (încă pufoasă).

Să înţeleg că mesajul toamnei actuale mă avertizează că de-acum înainte viaţa va fi o nucă tare… Însă miezul ei, care seamănă cu creierul uman, simbolizează raţiunea fără de care nu se poate răzbi?

A trecut Toamna prin Paris

Ieri, Toamna s-a furişat în Paris.

Pe Saint Michel trecu pe nesimţite.

În zăpuşeală, sub crengile tăcute,

M-a întâlnit pe mine.

Mă îndreptam agale spre Sena.

În suflet îmi ardeau vreascuri de cânt

Mărunte, bizare, triste, purpurii,

Despre moartea mea îngânând.

Toamna m-ajunse şi îmi şopti ceva.

Pe Saint Michel trecu o-nfiorare.

Zum-zum în calea mea zburătăcea