Tocmai se încheie primul an în care pentru prima dată m-am întrebat serios și asumat: de ce am rămas în România?

Foto: Facebook Marius Geantă

Fac parte dintre cei care am rămas. Și asta ar trebui să fie suficient, ca mesaj de Ziua Națională.

Doar că, în spațiul public al lui trebuie-vom-se, atunci când totul pare clar și fraza cere punct, știm că trebuie să apară eternul „dar”.

Am rămas aici, dar tocmai se încheie primul an în care pentru prima dată m-am întrebat, serios și asumat: de ce?

De ce am rămas? De ce aș mai rămâne?

România este nu doar țara tuturor posibilităților, dar și țara tuturor oportunităților. Dar este în același timp și țara tuturor oportuniștilor. 

România este țara cu cea mai mare creștere a PIB-ului din ultimii 22 de ani, dar evidentul plus economic nu se corelează și cu funcționarea statului și a instituțiilor spre beneficiul cetățenilor.

România este o țară în care poți spune tot ce îți trece prin cap, dovadă și acest text. Dar este țara în care există încă o ciudată corelație între afirmarea unei opinii și gestul reflex de a trimite o echipă de control, parcă pentru a-ți arăta direcția corectă.

România este o țară în care poți inova și poți construi mai mult decât în societățile deja așezate din Vest; dar adopția pe scară mai largă a acestor inovații se face prin tradiționala metodă copy-paste, dar cu foaia de indigo și cu capul între umeri, că poate nu se prinde nimeni. Așa se explică unele proiecte sau inițiative caricaturale.

România a progresat, suntem la 140% din puterea de cumpărare medie din UE, dar a și dezvoltat anticorpi instituționali față de schimbare, transformare, reformă. Aceste cuvinte dor și irită, dacă le pronunți în locuri nepotrivite.

Dar cu cât este mare este zidul indiferenței, al fricii de schimbare și al încremenirii în proiect, cu atât crește valul nevoii de adaptare la noile realități, la inovații și la nevoile în schimbare ale oamenilor.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Ca valul despre care vorbeam să nu te spulbere, ci să te propulseze către un salt istoric perfect posibil, cu condiția să punem punct, nu “dar”.