Tot înainte, spre 1984! Decizia unui judecător de a obliga jurnalistul să șteargă o investigație, ignorând declarații și probe, este un act de cenzură

Foto: Scenă din filmul „1984” de Michael Radford, după romanul omonim al lui George Orwell (AFP/ Profimedia Images)

Pe 10 decembrie a fost ziua internațională a drepturilor omului și, cu această ocazie, am scris câteva gânduri despre deciziile unor judecători de a obliga la ștergerea unor investigații jurnalistice, hotărâri care încalcă, cred eu, niște drepturi esențiale.

Aceste decizii cu puternic iz ceaușist duc cu gândul la distopia „1984” a lui George Orwell, în care Ministerul Adevărului se ocupa cu falsificarea trecutului, prin ștergerea din istorie a informațiilor indezirabile. La fel se întâmpla și în timpul dictaturii ceaușiste, când românii au fost victimele unuia dintre cele mai opresive regimuri totalitare din Europa, iar cenzura era groaznică, grețoasă și grotescă în același timp. Din păcate, chiar și astăzi unii judecători români iau astfel de decizii sulfuroase.

Nu dreptul jurnaliștilor la liberă exprimare este subiectul acestei opinii, ci un drept care este în strânsă legătură cu acesta – dreptul publicului la informare.

Dreptul la informare este protejat de CEDO și de Constituția României astfel:

Articolul 10, CEDO - Libertatea de exprimare și de informare

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Art. 31, Constituția României – Dreptul la informaţie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Decizia unui judecător de a obliga jurnalistul să șteargă o investigație, implicit probele din investigație, fără a explica în motivare de ce probele respective nu susțin cele scrise de jurnalist, sau ignorând declarații și probe, este un act de cenzură care denotă fie incompetență, fie lașitate, fie gândire ceaușistă, fie o combinație între cele trei.

Denotă incompetență pentru că un material jurnalistic greșit, fără o bază factuală solidă, este ușor de demontat – pur și simplu arăți că jurnalistul nu a avut probe care să susțină ceea ce a scris, iar adevărul este altul. Punând față în față motivarea judecătorului cu articolul jurnalistului și raportând cele două poziții la probe, publicul poate vedea astfel cum și de ce a greșit jurnalistul.

Lăsând investigația online, alături de motivare, judecătorul contribuie la îmbunătățirea profesiei de jurnalist, fiindcă oricine poate învăța din greșelile ziaristului pe care judecătorul l-a considerat vinovat, înțelegând de ce probele acestuia nu au fost relevante în justiție. Să impui însă, ca judecător, „adevărul” tău, prin ștergerea din istorie a probelor unei anchete, nu folosește nimănui, în afară de partea căreia i-ai dat câștig de cauză.

Publicul nu are doar dreptul de a ști care este „adevărul” judecătorului, ci și care sunt motivele pentru care ceea ce a considerat jurnalistul că este adevăr nu este adevăr. Publicul are dreptul să fie informat și despre greșeli.

Înlocuirea unei anchete jurnalistice, implicit a probelor, cu o motivare judecătorească în care probele nu sunt nici măcar menționate este, din punct de vedere al informării, o eroare, pentru că astfel rămâne în istorie doar poziția unei părți, iar publicul este nelămurit în ceea ce privește cum a greșit jurnalistul și de ce l-a considerat judecătorul vinovat pe acesta.

Ștergerea probelor din istorie e și o dovadă de lașitate, pentru că un judecător competent ar trebui să fie mândru de modul în care a utilizat baza factuală, nu să ascundă baza factuală de ochii publicului. Până la urmă, cel mai important lucru într-un proces de presă este adevărul, iar un judecător nu ar trebui să impună propriul adevăr prin ștergerea din istorie a probelor, ci să alăture probelor pe care le-a prezentat jurnalistul interpretarea juridică a acelor probe.

Adevărul impus cu forța, prin ștergerea din istorie a informațiilor ce deranjează, amintește de „spălarea” în justiție, tehnică folosită intens în perioada ceaușistă, când justiția din România a avut un aport consistent la instaurarea și menținerea dictaturii.

În absența anchetei considerate greșite și a probelor, motivarea judecătorului e fix ca un text acuzator lipsit de proba verității. Un nul din punct de vedere al informației.

De ce să nu sancționezi un jurnalist care a încălcat deontologia lăsându-i ancheta online, expunând astfel modul în care acesta a greșit? De ce să ascunzi greșeala? Nu cumva nu s-a greșit? Sunt întrebări mai mult decât legitime, dacă ne uităm înapoi, în istorie.

Ce motiv ai putea avea să înlături argumentele celuilalt, în loc să le demontezi, altul decât acela că argumentele tale sunt slabe? Presupunerea că o anchetă jurnalistică era mai bine argumentată decât motivarea judecătorească devine legitimă când, prin motivare, se dispune ștergerea anchetei.

Niciodată când se ascunde ceva, ceea ce rămâne vizibil nu este adevărul pur.

„Trecutul a fost șters, ștergerea a fost uitată, minciuna a devenit adevăr”. -George Orwell, „1984”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp