Foto - Inquam Photos./ Octav Ganea
Greva cadrelor didactice s-a încheiat (chiar dacă liderii de sindicat încearcă să ambiguizeze discursul, folosind în loc de „încheiere” termenul de „suspendare”). Profesorii s-au întors la catedră, cu gustul acela ciudat de cenușă și amar, nu neapărat pentru că se simt dezamăgiți, ci pentru că de fiecare dată după un război de uzură a nervilor ai sentimentul că ceva din tine ai lăsat pre câmpul de luptă. Revenirea la școală seamănă cu trezirea dintr-o amnezie: la început nu recunoști realitatea, ești încă acolo, prizonier în cușca emoțiilor și temerilor, apoi, încet-încet rațiunea se repune în drepturi, îți recapeți instinctele și încerci să zâmbești: „Bună dimineața, dragi elevi!” și totul revine la normal.
După ce am depășit momentul emoțional al contactului dintre lumea iluziilor greviste și cea a realității fruste a luptei sindicale este important să analizăm rațional ce am câștigat și ce am pierdut. Nu întâmplător am folosit sintagma „iluzie grevistă”. Profesorii au început o grevă, dar au continuat o revoltă, care a fost destul de aproape în a se transforma într-o revoluție, cel puțin în una morală. Afirm acest lucru pentru că, indiferent de ceea ce ar fi promis politicienii, multe cadre didactice ar fi mers mai departe, cel puțin până când nu obțineau mult mai mult decât ceea ce era înscris în mandatul minimal al liderilor de sindicat. Revolta tindea să se amplifice, să dobândească un caracter sistemic, iar aria revendicărilor să se amplifice și către domeniul reformelor educaționale. Deja umblau în școli liste de revendicări ce depășeau cu mult caracterul minimalist (majorări salariale) al unei greve sindicale. Părea că profesorii înțeleseseră brusc că puteau face mai mult decât să ceară bani; puteau schimba legi, guverne, chiar sisteme. A fost pentru prima dată când dascălii au simțit că sunt puternici, că au dobândit o conștiință și un glas.
De la raționalitatea unei simple greve s-a trecut rapid și abrupt către febra utopiei revoluționare, de aici și iluzia că se poate obține totul. Din momentul acela, nimic din ceea ce se negocia nu mai satisfăcea orgoliul rănit al profesorilor, umiliți sistematic de politicieni, ce nici măcar în ultimul ceas nu au înțeles că au în față una dintre cele mai importante mișcări sociale din ultimii ani. Se trecuse deja la un alt nivel, iar liderii de sindicat și guvernanții au fost în mod evident depășiți de situație. Ca orice utopie ce tinde să devină revoluționară, raționalitatea s-a transformat în emoție, ideile reformatoare abstracte au luat locul revendicărilor concrete. Profesorii doreau modificarea legilor educației, reforme sistemice, drepturi garantate prin lege, schimbări structurale și nu doar conjuncturale. Și tot ca orice utopie, s-a terminat totul brusc prin aducerea cu picioarele pe pământ a profesorilor de către liderii lor. Politicienii, preocupați mai degrabă de împărțiri de funcții și rotative politice, au tăiat brusc filmul pe care profesorii începuseră să îl deruleze și le-au acordat bonificații financiare, foarte apropiate de ceea ce au cerut inițial liderii de sindicat. A fost trădare din partea sindicaliștilor? Cinism din partea politicienilor? Profesorii puteau obține mai mult? Aceste întrebări rămân doar pentru analiști, sociologi, politologi, psihologi. Ceea ce contează cu adevărat este cu ce au rămas profesorii de pe urma revoltei realizate.
În primul rând, cred că ar trebui ca oamenii școlii să se detașeze de retorica defetistă și profund nedreaptă a victimizării ("am fost trădați”) și a culpabilizării ("mai bine nu făceam grevă") pentru că, pur și simplu, nu are nicio legătură cu realitatea. Desigur, liderii de sindicat au procedat cinic și netransparent, sacrificându-și practic oamenii, scurtcircuitând energia revoluționară, care devenise atât de puternică încât aveai impresia că se puteau muta efectiv munții din loc. Totuși, tocmai pentru că greva scăpase de sub control, devenind energie pură, revoluție morală, revoltă socială, risca să piardă din vedere motivul pentru care a izbucnit: revendicările salariale. Exista și pericolul acela invocat de lideri ca greva să se stingă natural, prin coborârea sub 50 la sută a numărului de greviști. Acest lucru ar fi dus inevitabil la întreruperea conflictului de muncă și la pierderea tuturor drepturilor obținute prin negociere zilele acestea. Dacă legea se respectă, dacă ordonanța nu conține subtilități și capcane, atunci se poate spune că ceea ce s-a cerut s-a dat, chiar dacă la un nivel ce nu a mulțumit pe toată lumea.
Reprobabila atitudine a liderilor de sindicat, care au demonstrat încă o dată că nu își cunosc oamenii, că nivelul discursului lor și al prestației nu este diferit de cel al politicienilor, poate fi un simptom al pragului pe care l-au trecut profesorii: de la masă de manevră la o categorie socială puternică, independentă.
Oricum, neîncrederea față de liderii sindicali, ce niciodată nu au fost percepuți ca fiind de partea profesorilor, a fost și va rămâne, ba chiar cred că se va adânci după aceste zile. Dacă nu vor veni cu explicații coerente privind necesitatea întreruperii grevei, dacă nu se vor justifica în fața oamenilor lor, vom asista la un mare declin al mișcării sindicale din România, fapt ce va fi numai în avantajul politicienilor.
Atitudinea profesorilor față de liderii lor și față de politicieni, prestația din aceste săptămâni de grevă, a adus mai mult decât grile de calcul și bani în buzunar (despre care încă nu știm câți și dacă vor fi pe măsura așteptărilor): a adus solidaritatea atât de mult așteptată, atât a profesorilor între ei, cât și a întregii societăți civile cu cauza dascălilor. Zilele acestea am asistat la emoționante momente de unitate, în care vocea profesorilor din preuniversitar, împreună cu unele ale universitarilor (cu un Radu Vancu, de exemplu, lucid și uman, excelent motivator și sclipitor în textul „Autostrada demnității”, adevărat manifest al spiritului civic ce i-a animat pe dascăli), cu cele ale părinților și elevilor au format acea supra-conștiință de unde poate să înceapă adevărata reformă a educației. Afirm cu sinceritate că m-am îndoit la începutul grevei că dascălii ar putea să aibă pe cineva de partea lor în aceste zile. Mă gândeam că părinții și elevii vor răspunde manifestațiilor profesorilor cu indignare și cu ironie. În ciuda unor timide încercări venite din sfera politicului de a-i întoarce pe beneficiarii educației împotriva furnizorilor de cunoștințe și competențe, așa cum sunt considerați, mai nou, profesorii, a existat o solidaritate fără precedent între toți cei care contează cu adevărat în sistemul de educație. Și cred că în primul rând părinților și elevilor ar trebui să le mulțumim (mă deconspir prin această trecere de la stilul impersonal la cel personal) pentru că efortul lor de susținere a contat enorm pentru rezistența, atât de energică, a noastră.
Rămânem și cu imaginea acelui pod plin de oameni, care sunt convins că a provocat coșmaruri politicienilor, ce nu credeau că e posibil ca din partea profesorilor să vină atâta forță, atâta unitate, atâta putere de a spune nu. Iată un alt câștig: puterea de a te răzvrăti, de a spune nu, de a face ca lucrurile să meargă înainte, oprind timpul în loc, construind punți de solidaritate și de demnitate, strigând în stradă, demonstrând că cei care ne conduc nu trăiesc decât în biete castele de nisip, ce pot fi oricând răvășite, dacă nu și distruse. Dar, cum spuneam, avântul revoluționar a fost înfrânt. Și totuși amintirea acestei lecții de demnitate și de unitate va rămâne un reper pentru democrație și în anii următori. Nu este deloc un mărunt lucru acesta.
Sperăm că politicienii - și cu ei, întreaga societate - și-au învățat lecția de la profesorii lor: de acum înainte educație fără profesori nu se va mai putea face. Deși această afirmație pare un truism, să ne amintim că proiectul "România educată" chiar asta înseamnă: o ignorare conștientă a rolului profesorului în educație, transformarea lui într-un simplu prestator de servicii. În aceste zile, profesorii au demonstrat că sunt mai mult de atât: că au o conștiință, că nu sunt doar o parte a sistemului de educație, ci chiar agentul activ, mișcător, al acestuia. Iar acesta este principalul câștig al manifestațiilor, dincolo de bani, demnitate și prestigiu. Sperăm cu toții, pentru binele tuturor, că toți profesorii vor fi conștienți de ceea ce au: puterea de a genera schimbarea pe care o așteptăm.
Totul poate să înceapă, simplu, cu „Bună dimineața, dragi elevi! Sunteți bine?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S. „acorda”??? Avem și noi niște bani de tastatură în limba română? și „tiluri”??? În mărinimia lor, administratorii „Republica” au adăugat un buton de editare a comentariilor, dar cei care folosesc tehnica hit and run probabil că nu se obosesc cu asta. Iar scuza cu „am scris de pe telefon” nu ține la un comentariu la un articol despre educație, mai ales făcut pe un ton de reproș.