Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Trecutul care „nu vrea să treacă” devine apăsător și deopotrivă ridicol

Ion Iliescu, Liviu Dragnea

Foto: George Călin/ Inquam Photos

Despre trecutul „care nu trece” sau care „nu vrea să treacă” au apărut în ultimele decenii, în discursul public și politic din Occident, o întreagă dezbatere și dispute intelectuale centrate pe tema nazismului și Holocaustului, dar mai ales asupra depășirii sau nedepășirii acestor tragedii.

La noi, ieșirea din comunism s-a făcut și încă se mai face anevoios, ieșire marcată succesiv de momente de tensiuni politice ce au stat sub semnul unor lozinci lansate în spațiul public și care au avut viața și intensitatea lor de-a lungul timpului. 

Mai întâi au fost: „Jos comunismul!”, „Jos neocomunismul!”, „Jos Iliescu!”, „Jos FSN!”, lozinci care azi au devenit „PSD - Ciuma roșie!”. Ele conțineau injonctiv cuvântul „Jos” și marcau, în plan secundar, nevoia ca trecutul să treacă, să dispară, iar obstacolele acestei treceri a trecutului (comunism, fesenism, Iliescu, ciuma roșie) să fie înlăturate, să fie date jos. 

Apelul la „trecutul care nu vrea să treacă” explică, în mare măsură, epidemia de „ciumă roșie” de azi, penală ori infractoare. Se mai aud însă voci „înțelepte” care clamează abandonarea discuțiilor despre trecut, întrucât pe noi ne interesează prezentul, nu ceea ce a fost. Acestor „intelectualiști” de peluză li se poate replica cu aserțiunea că trecutul ne explică și ne lămurește cum am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi. Este o modalitate prin care am putea să ne desprindem de neînțelegerea prezentului tenebros și înspăimântător. Am optat cu bună știință, în nenumărate situații, pentru ca „trecutul să nu treacă” și am subscris prin vot sau neparticiparea la vot, prin lipsa de acțiune sau de angajare în spațiul public la întreținerea „trecutului care nu vrea să treacă”. 

O mare parte din generația mea ne-am angajat, încă din 1990 și până în 1996, la producerea schimbării politice din acel an, întreținând speranța redobândirii libertății și a democrației care au fost maculate și siluite de FSN, PUNR, PDAR, PRM, PNL-AT (adică Tăriceanu et comp.). S-a produs atunci o ieșire din „greutatea” trecutului, ieșire care te face liber și optimist.

Cu riscul de a amesteca nepermis de mult „regnurile”, trebuie să asociem acestui coșmar al neputinței de a face să treacă un trecut politic, ideologic, adică cel al puterii comuniste, un alt tip de trecut „care nu vrea să treacă”, și anume, cel legat de personaje publice care nu vor să părăsească în nici un chip scena publică. In plan individual sau particular înseamnă să știi să te retragi „înainte” din scenă, să-ți urmezi destinul biologic, să nu forțezi prezentul cu trecutul, adică trecuturile care se tot îndeasă în prezent până acesta „pleznește” la articulații. Există în mod echivalent și un prezent îndesat, înghesuit de viitor și de „viitorime”, adică de unii tineri care nu mai au răbdare, dar care au graba impostoare și petulantă. Putem spune că anormalitatea noastră colectivă stă și în acest flagrant dezechilibru dintre trecut, prezent și viitor.

În ceea ce privește „trecutul care nu vrea să treacă” în cazul unor persoane, constatăm că unii intelectuali de vârf sau din elita artistică și literară, care au merite incontestabile și care ar trebui să rămână în venerabilitatea și onorabilitatea vârstei înaintate, își gestionează în mod nefiresc de „tineresc”, în manieră „slim-fit” senectutea, nu se retrag, nu abandonează scena publică, nu ies din pictoriale, de la televiziuni, ci se etalează cu o nonșalanță ridicolă în diverse manifestări și organizații. Ei devin niște Mick Jagger sau Nicu Covaci care se cred etern tineri și fățoși, dar care în mod reali sunt zbârciți și decrepiți în ținute dizgrațioase de efebi rockeri. Ei cultivă un urât generat de nepotrivirea la timp, iar urâtul - spunea cineva - este o erezie. Acest tip de personaje publice, care „nu vor să treacă” au obținut toate funcțiile înalte, toate privilegiile academice și sociale, au fost șefi de partide „civice” (dacă se poate un partid civic?), miniștri, directori „ghinărari”, academicieni, ambasadori UNESCO, decorați și supra-premiați, indispensabili la toate „deliciile grădinii publice”, tranzacționiști și repede-săritori să-și conserve în stare de funcționare metabolismele pofticios-simandicoase. Unii dintre ei, prelinși pe un itinerar de la UASCR-ul de odinioară la stipendii ale Fundației Soros după 1989, se întorc rebeli și apostați în a sluji pesedismul din postura de analiști politici de „renume mondial”. Încrâncenați împotriva românilor din afară, pe care îi califică drept lumpeni, vor să rămână în centrul atenției și al înțelepciunii toxice și perverse. Au în anatomia lor „o glandă” bolșevică ce aruncă incontinent venin și fiere.

În lumea artistică și literară ne întâlnim astăzi nepermis de mult și de frecvent cu două personalități aflate la vârsta senectuții, care devin însă personaje prin insistența cu care doresc să rămână pe scenă, făcând astfel parte din ”trecutul care nu vrea să treacă”. Ei intră de cele mai multe ori în zona desuetudinii, de padișahi trecuți, unul padișah la UNITER, celălalt la Uniunea Scriitorilor. 

Și-au asumat o anumită deplinătate în a conduce cele două organizații, decăzând în ridicolul situației, pe de o parte, pentru că ei centrează și tot ei dau cu capul la festivitățile anuale de premiere, ca oameni-orchestră, iar pe de altă parte, prin forțarea vârstei, adică încăpățânarea de a fi tineri în... senectutea lor. Autosuficienți, ticăiți, uituci, cu poante răsuflate, dezarticulați în mișcările de pe scena de premiere, ei se autopersiflează când „uită” câte-o diplomă sau câte un nume de premiant, sincopați, greoi, niște „târâie-brâu”, de parcă nu ar fi suficient că sunt bătrâni și încărcați de premii și titluri, vor să aibă și roluri de june prim într-o perfectă artă a ridicolului. Pe de-a-ntregul, ei provoacă un urât ce se consumă în decreptitudine și desuetudine. La talk-show-uri se înțelepțesc la fel de distonant, chiar dacă ei și-au consumat vigoarea și angajările meritorii într-un timp al lor, al prezentului lor. Nu putem să nu vedem, pe de altă parte, cât de anacronici sunt Nicolicea, Nicolae și Iordache, cu tinerețea admirabilă și plină de inspirație a celor de la #rezist, adică față de impetuozitatea timpului tânăr. Dumnezeu însă, „drăguțul”, știe să salveze de la ridicolul definitiv lumea în care ne aflăm, atunci când îl aduce în piața protestatarilor pe Mihai Șora, senin, înțelept și, deopotrivă, tânăr, modest și iluminat, autentic și tonic, ilustrând excepția care salvează... regula, în sens de normalitate ca potrivire morală la timp.

Un alt „trecut care nu trece” este cel reprezentat de TVR, culpabilă și manipulatoare, dacă ne gândim la zilele Revoluției din 1989, care nu a fost exorcizată de spiritul urâtului reprezentat de T. Brateș, G. Marinescu, P. Șoloc, N. Melinescu, care s-au incorporat în alte figuri, în travestiți ai unui trecut greu de alungat. TVR este „oficială” prin slujirea fără discernământ a puterii de guvernământ, bugetivoră și obedient-feudală, cu PDG-iști bine plătiți și bine hrăniți din taxele publice, majoritatea dintre ei discreționari și abuzivi, asemenea ștabilor din „trecutul care nu vrea să treacă” și care se mișcă în granițele unei culturi voievodale din proximitatea puternicilor zilei.

Există și un alt tip de „trecut care nu vrea să treacă”, reactivat în filme documentare sau de lung metraj, un trecut tenebru și tragic din anii comunismului care este o temă predilectă și aproape exclusivă a acestor filme premiate la festivalurile internaționale. Ele transfigurează teribilist un „trecut care nu trece” prin apetența și percepția de neînțeles doar pentru mizerabilismul și urâtul comunist. Aceste teme aducătoare de bani și de premii mizează pe o anumită sensibilitate din Occident pentru acest mizerabilism (horror, cruzimi, urât), sensibilitate în mare parte culpabilă și responsabilă pentru comunismul sau „raiul comunist” pe care, de cele mai multe ori, l-a admirat și cauționat dinspre o intelectualitate de „gauche-caviar”. Ieșirea din „trecutul care nu trece” presupune o împăcare cu sine și cu timpul propriu, o ieșire sau o retragere „înainte” de a deveni ridicol și, de asemenea, presupune o extragere din trecutul comunist printr-o atitudine și voință colectivă. Așadar, sub patronajul suveran al lui Cronos, timpul opresiv intră în conjuncție cu timpul impostor. În ambele cazuri, avem un trecut pe care trebuie să-l facem să treacă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Corina check icon
    Excelent maraton al criticilor pe tema aleasă. Ați integrat lucruri importante care ne trag înapoi, iar acolo unde îi evocați pe președinții USR și UNITER vi se pot aplica lejer cuvintele lui Caragiale ”simț enorm și văz monstruos.” Numai doamna Pippidi nu se potrivește în decor. În putere încă, slavă Domnului, inteligentă, activă și informată cum puțini sunt, cred. Zilele astea și-a atras antipatia dând la iveală cam prea multă nerăbdare și ceva apropiat de aroganță. Totuși, în nici un caz nu putem spune că e cazul să se retragă.
    • Like 0
  • Legenda meșterului Manole redivivus ! Tot ce s-a realizat înainte, de către ceilalți este de blamat și de ”dărâmat”. Tot ce nu ne ”iese” azi are drept cauză unică foștii care se încăpățânează să rămână la putere. Cum necum în decembrie 1989 am ”scăpat” de hulitul regim ”ceaușescu”, acesta chiar fiind ”zidit” în/la temelia noii construcții ce avea să înceapă. Energofagele industrii ceaușiste au fost transformate imediat în mormane de fiare vechi și predate ca atare capitatului alogen. Comunistele asocieri de proprietari agricoli ( fostele CAP-uri ) au fost desființate și pe loc devalizate, proprietarii rămânând doar cu niște titluri de proprietate emise în cele mai abuzive moduri imaginabile, fără cadastru, fără mijloace de producție și care au generat un șir interminabil de procese civile culminând cu lehamitea și vânzarea pe nimic către câțiva din potențații zilei și majoritar către capitalul alogen. Marile complexe zootehnice și avicole au fost rând pe rând desființate, fie din condiții ”obiective” ( vezi marile epidemii de gripe aviare/porcine/bovine ) fie din motive subiective. Încercările diletante și obscure de creare a capitalului autohton nu au făcut decât să prăbușească sistemul bancar autohton. În graba de legitimare a atașamentului față de valorilor democratice ( aderarea la UE și NATO ) s-au ”scurs” printre degetele administratorilor toate resursele primare ( neferoase, metale mai mult sau mai puțin grele, mai mult sau mai puțin prețioase,petrol, gaze naturale ) și energetice ale țării.
    Dacă ar fi să ne uităm la actualitatea indubitabilă a scrierilor gazetărești ale lui Caragiale sau Eminescu putem să credem că am intrat exact în epoca lor: aceleași malversațiuni, aceleași forme fără fond, aceleași personaje semidocte cățărate în fruntea bucatelor, etc.
    • Like 0
  • Dupa ’89 nu s-a schimbat nimic legat de reteaua de partid, ci specia perfectionata in societatea dinainte si care forma o mafie, cu nenumarate tentacule si ramurici pana in cel mai indepartat catun, s-a adaptat perfect la noile conditii, celulele pcr au inceput sa aiba si alte culori la vedere(partide separate, partide diverse, chipurile), dar, in fapt, celulele speciei numita pcr au continuat ce stiau ele sa faca inainte de ’89, adaptat la libertatile capitaliste, chipurile, democratice, din care manipularea prin mass media a devenit principalul instrument de lucru cu masele .
    Democratia la noi a adoptat manipularea desantata, cea mai puternica scula de prostit oamenii si s-a ajuns la modul in care s-a votat in 2016! MANIPULAREA E TOTUL !!!!
    Manipularea e cea care tine in piele si fosilele, dar si ‘creaza’, noi pui de bolsevici(cine s-ar fi gandit) si, culmea, acum facand ei parte dintre bogatani(fara merite, ci doar datorita lipsei de scrupule), o multime de noi reprezentanti ai maselor(in care se erijeaza ei) au capatat un aplomb si niste fumuri de nu le mai ajunge nimeni nici cu prajina la nas, si dicteaza ei ce e bine si ce-i rau in tara asta.
    E greu sa scapi de un trecut caruia asa zisa revolutie din ’89 i-a creat conditii de a se desfasura sub auspicii noi, chiar glorioase…nu, ei nu au de ce sa renunte la trecut. E, in mintea lor, gradul lor de noblete ! De legitimitate!

    • Like 2
  • mike mike check icon
    ..."presupune o extragere din trecutul comunist printr-o atitudine și voință colectivă. " Aceasta este esenta acestui text. Oamenii, societatea, cei care au votat si le-au permis acestor lepre sa joace-n picioare tara asta de 30 de ani incoace. Institutiile statului roman au ramas infestate cu vechiul "trecut" chiar si dupa aderarea la NATO si UE. Nu cred ca Romania a fost vreodata libera de trecutul comunist. Incercarile de a scapa definitiv de trecut au fost innabusite si anihilate de fiecare data (mineriade, 2012, DNA , manifestatiile din 2016-2018). Ceva este putred aici si trebuie sa identificam sursa acestui rau. Trebuie sa prevenim in permanenta acest rau, precum un antivirus care scaneaza permanent un sistem. O facem pentru noi si generatiile urmatoare.
    Cancerul recidiveaza intotdeauna chiar daca a mai ramas doar o singura celula bolnava.
    • Like 2


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult