(Foto: Guliver/Getty Images)
Afară e frig și a început să fulguiască. În sala cu mochetă roșie de la mansarda vilei unde suntem în tabăra „de coaching” cu copiii, atmosfera este însă încinsă. Vorbim despre visuri. Nu cele pe care le avem când dormim, ci acelea pe care le avem cu ochii larg deschiși, cele cu care adormim în gând, care ne dau aripi și ne desenează cu zâmbet larg pe față.
- Haideți să vedem! Care este visul vostru cel mai mare? Care vă umple de bucurie, care vă dă energie, care vă face pielea de găină atunci când vă gândiți la el? i-am întrebat pe copii.
- Visul meu este sa mă duc la o facultate mare din Anglia, a spus Sandra, o fetiță în vârstă de 10 ani.
- Eu vreau să fiu actor și să am un penthouse de 5 milioane de dolari în America, a spus Ștefan la cei 11 ani ai lui.
- Eu vreau să am o fermă de urși panda! A spus și Costin, zâmbind cu toată fața, de parcă a semnat deja actele pentru achiziționarea fermei.
Au urmat apoi alte visuri: să fiu pictoriță, să am multe animale, să mă mut în America, să devin un blogger cunoscut, să am o stea cu numele meu pe aleea stelelor din Hollywood...
Să mă întorc însă la Ștefan. Era visul cel mai măsurabil dintre toate cele spuse de copii. Așa că ne-am jucat cu el.
- Auzi Ștefan, pe bune, 5 milioane de dolari sunt bani mulți rău. Cum crezi tu că o să faci atâția bani?! Eu cunosc oameni care au muncit toată viața și abia și-au cumpărat un apartament, cu chiu cu vai...am spus eu.
- Bine, un penthouse de 3 milioane atunci. Și o să fac bani, că actorii câștigă mulți bani, să știi.
- Hai, măi, Ștefan, actor?! Fă-te și tu doctor sau, nu știu, om de știință!
- Da, ca părinții mei, nu?! Lasă, lasă, eu tot actor vreau să mă fac, a adăugat pătimaș Ștefan.
- Și dacă nu o să fii un actor bun? Ce, ai tu talent la actorie? am adăgat eu punând la îndoială talentele actoricești ale lui Ștefan.
- Bineînțeles că am talent!
Visul lui Ștefan a fost destul de greu de demontat. A mai scăzut el de la 5 milioane de dolari valoarea penthouse-ului la 3 milioane, dar o ținea una și bună cu cariera de actor.
Stau și mă întreb ce se întâmplă cu visurile noastre. Visurile din copilărie, visurile din adolescență, visurile noastre, ale așa-numiților oameni mari. Dispar fără urmă precum șosetele în mașina de spălat. Unde-o fi, domne’, că am băgat două și a ieșit doar una! Se pierd undeva în neant. În neantul grijilor pentru ziua de azi și pentru ziua de mâine, în nenumăratele „dar dacă” , în teama că nu o să ne iasă, în frica de necunoscut, în frica de a pierde bani, statut sau aprecierea celor din jur.
Ajungem să facem ani și ani și ani la rând tot felul de chestii. Pentru că trebuie, pentru că așa se cade, pentru că, așa e viața, domne’! Ne trezim luni de dimineață și ne gândim că de-abia așteptăm să treacă și săptămâna asta grea. Să vină ziua de vineri. Să vină concediul. Să vină vara. Să vină iarna. Să vină zile mai bune.
Și în timp ce nouă, ăstora mai mari, ne trec așa zilele pe lângă noi - nu de alta, dar trăim o veșnicie -. vin copiii la noi și ne zic că ei vor să se facă te miri ce. Vreun dansator, vreun youtuber – că parcă asta e o meserie - vreun pictor sau vreun artist muritor de foame.
Sau poate că visează la case de milioane de dolari, sau cine știe ce alte prostii de-ale lor.
Și, plictisiți după o zi grea la muncă, le explicăm frumos că ar trebui să își dorească și ei să fie doctori, oameni de știință sau măcar niște intelectuali, așa. Că n-o să fie odrasla de ingineri vreun rapper cu cercei în nas. Și apoi le explicăm cum e cu ăia 3 milioane de dolari, că nu se fac așa ușor...
Și apoi, când mai cresc, la vreo 25 de ani așa, în caz că nu au o familie, le reamintim că e timpul să își facă și ei una, să nu mai umble creanga, că timpul trece. Ia uite la vecinu’ Ion, are deja și copii!
Îmi aduc aminte de visurile mele de când eram mică. Visam că voi avea o fetiță. Mă culcam seara și îi desenam chipul în minte. Avea năsucul cârn, exact așa cum îl are acum, în realitate. Voiam sa o cheme Ana. Am cumpărat chiar și o pereche de șosețele pufoase albe cu dungi roșii și fundiță. Am și acum o șosețică. Una a rămas la prietenul meu de atunci. Prietenii și iubiții s-au schimbat între timp, dar Ana este lângă mine, cu năsucul ei cârn și hainele pufoșenii pe care le adoră.
Apoi îmi aduc aminte de primul lucru pe care mi l-am dorit să fiu când mă voi face mare, profesoară. Au fost încâlcite drumurile, dar până la urmă s-a întâmplat ce s-o fi întâmplat și am ajuns și acolo.
Și totuși, nu pot să nu mă întreb: dacă noi, ca părinți, am fi doar insoțitori de drum pentru copiii noștri?! Și i-am lăsa să își caute și să își aleagă calea, să își urmeze visul, oricare ar fi ăla?! Cum ar fi?! Posibil să nu își dorească același lucru la 5 ani, la 10 ani, la 20 ani. Posibil să nu fim de acord cu visul lor, ba chiar să ni se pară complet deplasat. Să ne vină să ne întrebăm de ce nu avem și noi un copil „normal” care vrea ceva „normal”.
Însă mai important decât orice este să fie visul lor. Pentru că acel vis este ceea ce îi propulsează, ceea ce le dă o energie și o forță nebănuită. Mintea lor nu le pune atâtea piedici precum ne pune nouă, oamenilor mari, după o viață de condiționări și de „asta nu se poate, aia nu se poate”. Și poate să ne amintim și noi de visurile noastre și să ne punem întrebarea aia grea: unde au dispărut? Să le dăm deci libertatea de a își urma visurile și să îi apreciem și să îi iubim pentru ceea ce sunt ei cu adevărat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.