Următorul președinte al României nu e pregătit pentru lumea de mâine. Între protecționism și iliberalism

Foto: Omar Havana / AP / Profimedia Images

1) UE a încetat să mai fie o comunitate de valori

În prezent, potrivit Democracy Index, 16 dintre cele 27 de state membre sunt democrații disfuncționale. Prin contrast, în 2008 împărțirea pe actualele state membre era așa: 17 democrații funcționale și 10 democrații disfuncționale. Procentul democrațiilor disfuncționale din cadrul Uniunii a crescut de la 37% în 2008 la 60% în 2023. Cum ar veni, Uniunea a eșuat în proiectul ei de producător și dezvoltator de democrație.

Și dacă a eșuat pe plan intern, cu atât mai mult ne putem aștepta să eșueze într-un eventual proiect de democratizare a statelor din vecinătatea ei, fie ele candidate la aderare sau nu.

Mai mult, în prezent avem state membre ale căror guverne (Italia, Slovacia, Ungaria) și/sau parlamente (Austria, Belgia, Italia, Olanda, Ungaria și Slovacia) sunt dominate de partide iliberale.

(Pentru că am menționat Italia, scorul ei la libertăți civile în Democracy Index a scăzut de la 9,12 în 2008 la 7,35 în 2023.)

Asta arată că Uniunea nu are mecanisme prin care să protejeze cetățenii europeni de derive iliberale la nivelul statelor membre – și că, foarte important, deja toată lumea știe asta.

De aici rezultă, fără niciun fel de îndoială, fie ea rezonabilă sau nu, că UE nu mai este o comunitate de valori, așa cum susține art. 2 al TUE – deci că nu mai este un proiect politic.

În ciuda a ceea ce susțin suveraniștii/iliberalii, UE a devenit o piață de tranzacționare în interes local (adică al fiecărui stat membru în parte) a resurselor comune și a deciziilor de politică internă. Adică, pe scurt, UE deja funcționează acum, de facto, ca acea „Europă a națiunilor” pe care o vor suveraniștii.

Nu-i vorbă, derogări de la regulile, principiile și valorile comune au existat dintotdeauna. Doar că ele existau mai degrabă ca excepție – adică erau și rare, și posibile doar pentru un număr foarte redus de membri. În principiu, doar Franța, Germania și Regatul Unit (pe vremea când era membru) puteau încălca regulile comune (și asta, repet, foarte rar și punctual).

Între timp, derogările au devenit practic regula de funcționare a Uniunii, în sensul că sunt mult mai frecvente, aplicate/negociate/impuse de mult mai multe state membre (în principiu, cam toate joacă azi jocul ăsta) și pe mult mai multe teme (dacă inițial derogările vizau aproape exclusiv politici fiscale, astăzi aproape orice se poate negocia, de la deficitul bugetar la drepturile omului).

Pe scurt, UE a încetat să mai fie un proiect politic și s-a transformat într-o piață de tranzacționare de resurse și de influență care, dpdv al valorilor, nu mai garantează nimănui nimic. De la o Uniune a valorilor s-a ajuns la o Uniune tranzacțională. Asta e realitatea de fapt, dincolo de discursuri și sloganuri.

Așa încât o eventuală deraiere a României de la regulile, principiile și valorile democrației liberale (așa cum s-a încercat între 2017 și 2020) nu mai poate fi contracarată de nimic, fiindcă poate fi oricând negociată la schimb cu altceva (cu sprijin pentru Ucraina, de exemplu, ca Meloni, sau cu orice altceva ar fi util sau dezirabil pentru cealaltă parte).

2) Ascensiunea protecționismului

SUA au o politică economică protecționistă cel puțin din 2016 încoace și, indifferent de cine va câștiga cursa pentru Casa Albă din noiembrie, asta nu se va schimba. Dimpotrivă, politicile protecționiste vor fi promovate și implementate încă și mai agresiv.

UE e și ea tot mai protecționistă – vezi nu doar recentele taxe uriașe puse pe importul automobilelor electrice chinezești, dar mai ales boicotarea Tunisiei (taxe mari pe uleiul de măsline, ca să nu concureze cu Spania). Și dacă în cazul Chinei există rațiuni geostrategice contextuale, în toate celelalte lucrul ăsta e absent: UE pune taxe de import doar ca urmare a credinței în protectionism.

Anii 90 ai secolului trecut promiteau o lume deschisă, fără granițe și cu comerț liber. E viziunea care, printre altele, a dus la scăderea sărăciei extreme la nivel global de la 41% în 1984 la 9% în 2022.

Acum însă lumea se închide. La modă a revenit protecționismul. Toată logoreea despre lanțurile scurte de producție și distribuție, despre securitatea alimentară șamd fix asta înseamnă: protectionism.

România este unul dintre beneficiarii neți ai globalizării. Comerțul international liber și cuplarea la circuite majore de producție și distribuție i-au permis să crească de la un PIB de 40 de miliarde de dolari în 2000, la unul de 350 de miliarde de dolari în 2023.

Acum, firește, între statele membre UE nu pot fi introduse taxe vamale. Dar, pe fondul pasiunii tot mai neîngrădite pentru protectionism, împreună cu transformarea UE într-un spațiu eminamente tranzacțional, nimic nu (mai) împiedică statele membre să introducă subvenții pentru producătorii autohtoni care să descurajeze importurile din alte state membre. Iar asta ar fi dezastruos pentru România, care vinde preponderent în UE.

Și mai e ceva. Istoricește, protecționismul vine inevitabil la pachet cu naționalismul, iar ascensiunea diferitelor versiuni de nationalism, fie liberale, fie iliberale, transformă UE într-un spațiu încă și mai tranzacțional decât e deja.

Așa încât trebuie să ne așteptăm la un val masiv de nationalism, cu granițe închise nu doar pentru produse străine, ci și pentru străini ca atare. Deocamdată avem doar un sentiment tot mai apăsat anti-imigrație – care privește doar imigrația ilegală – și un incipient sentiment anti-turiști (pot să pun pariu că ambele sunt finanțate din aceleași surse, de vreme ce ambele sunt foarte utile naționalismului).

Veți zice că asta nu ne poate afecta fiindcă, în calitate de cetățeni europeni, avem dreptul să circulăm și să locuim oriunde pe teritoriul Uniunii. Sigur, doar că exercitarea dreptului la călătorie poate fi descurajată, dacă guvernele chiar își pun capul cu asta. De la descurajarea cazării în apartamente private (cu consecința creșterii prețurilor la cazarea în hoteluri și pensiuni), până la taxe prohibitive de locuire pentru turiști sau rezidenți.

Nu e exclus să ne trezim într-o Europă în care turismul și relocarea să fie accesibile doar pentru bogați – cu consecința revenirii forțate în țară a diasporei și cu dispariția cvasi-completă a migrației temporare pe care o practică mulți români (de tipul 6 luni pe an muncă în Italia, de exemplu, și restul de 6 luni prin țară).

Da, e un scenariu coșmaresc, dar nu exclus ca în 5-10 ani să devină realitate. Protecționismul și naționalismul pot duce destul de ușor lucrurile în direcția asta.

3) Revenirea lui Donald Trump

O (foarte probabilă) victorie a lui Trump va accelera și exacerba toate procesele descrise mai sus. Fiindcă Trump e și tranzacționalist, și protecționist, și naționalist, și iliberal.

Adică dezastrul va veni oricum – dar cu Trump va veni de două ori mai repede. Și probabil va fi și mai brutal.

4) Noul Parlament

Să presupunem că, la parlamentare, PSD va obține 25% și AUR 20%. Vom vedea dacă așa va fi, dar absolut toate sondajele sugerează ceva de genul ăsta. Toate, de la Sociopol la Verifield.

Dacă va fi așa, o majoritate guvernamentală fără AUR (deci una formată din PSD, PNL, USR și UDMR) va trebui să rezolve, pentru a se putea forma, două probleme: una majoră și una fundamentală.

Problema majoră e PNL, care știe deja că o alianță cu PSD îl afectează electoral și care, în consecință, va fi foarte reticent să se mai înhame la încă una.

Iar problema esențială e USR, care e un partid atât de neexperimentat și de incompetent din punct de vedere politic încât nu poate intra într-o alianță nici măcar cu sine însuși. Iar fără USR nu poți avea o majoritate anti-AUR.

Problema majoră poate fi (cu greu, dar poate fi) rezolvată. PNL are multe bube, dar e un partid vechi și serios care, la limită, își poate asuma chiar și un sacrificiu personal major (o pierdere masivă de electorat) dacă asta ajută totuși la menținerea României pe linia bună (adică la evitarea sau măcar la amânarea căderii României în iliberalism).

Pe scurt, cel mai probabil PNL-ului i se va cere să joace rolul lui Hodor din Game of Thrones – „Hold the door!” – și sunt convins că, deși cu greu, PNL va putea fi convins să joace rolul ăsta. Chiar dacă, foarte probabil, la sfârșit va muri politic.

Cât privește problema esențială, mie personal mi se pare nerezolvabilă. De-asta o și consider esențială. Chiar dacă, prin miracol, USR ar accepta să facă parte dintr-o alianță cu PSD și cu PNL, eu nu văd partidul ăsta capabil să stea într-o alianță, în orice alianță, mai mult de 6 luni. Chiar și în cazul în care consecințele neparticipării la alianță ar fi dezastruoase pentru România. 

Concluzii

Bun, ăsta e contextul european, internațional și local (național) în care X, oricine ar fi el sau ea, va prelua funcția de președinte al României.

Chiar vi se pare că vreunul dintre candidați e capabil să navigheze prin labirintul ăsta tranzacționalisto-protecționisto-naționalisto-iliberal astfel încât să țină țara în zona democrațiilor liberale (fie ele și disfuncționale)? Să forțeze menținerea comerțului liber măcar în UE, un lucru esențial pentru continuarea creșterii economice a României? Să reușească formarea unei majorități parlamentare PSD-PNL-USR-UDMR care să funcționeze măcar rezonabil timp de 4 ani?

Ne trebuie un geniu politic cu răbdarea unui sfânt, cu prestigiu de semizeu, cu putere de muncă mult peste limitele omenești (ca să nu cadă răpus de epuizare după primul an) și cu credibilitate externă semnificativ peste medie – și, în plus, total dedicat rezolvării celor 3 probleme de mai sus: menținerea democrației liberale în România, combaterea cu succes a protecționismului (mai ales dacă el apare în interiorul UE) și formarea și menținerea unei majorități parlamentare fără AUR.

În schimb, noi îi avem pe Ciucă, Ciolacu, Geoană, Lasconi și Simion.

Dumnezeu cu mila.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp