UEFA și Super Liga: sau și bogații plâng...câteodată

Foto: Adrian Dennis/ AFP /Profimedia

Circulă vorba că mai marii fotbalului mondial s-au strâns la apus de soare că să plămădească o liga ligilor, în care accesul e mai exclusivist ca în avioanele Concorde. Vremurile pe care le trăim împing la astfel de gesturi pentru că deh, fotbalul e o familie nu atât mare, cât costisitoare și atunci trebuie să mai ai și un al doilea job dacă vrei să pui pe masă copiilor cele trebuincioase. Dar haideți să vedem împreună cum de s-a ajuns aici, care sunt mizele și mai ales care sunt potențialele ieșiri din această "criză".

Problema

Cel mai simplu ar fi să începem cu niște cifre care să ancoreze discuția. În industria fotbalistică costul cel mai mare este costul cu “artiștii”. Față de orice altă industrie, în fotbal “artistul” ajunge să coste cam 70% din prețul produsul care se livrează consumatorului. Teoretic fotbalul ar concura cu cinematografia, acolo unde artiștii costă și ei destul de mult, însă cinematografia este project-based, pe când în fotbal bugetul e anual și chiar multi-anual. Altfel spus, acei 70% trebuie inventați pentru a fi plătiți artiștilor nu doar pentru un sezon ci pentru chiar mai multe sezoane, iar câteodată pentru toată cariera.

Pandemia cu care ne confruntăm a acutizat o problema existentă de mai multă vreme și anume creșterea exponențială în ultimii ani a costurilor salariale în fotbal, a costurilor de transfer (care aduc după ele și costuri mari cu salariile) și a costurilor adiacente datorate agenților jucătorilor. Costurile salariale sunt fixe (chiar dacă jucătorii au și o parte variabilă, care depinde de performanță), însă veniturile pe care o echipa le produce sunt volatile pentru că performanță depinde de foarte multe lucruri. Simon Kuper, și Stefan Szymanski, autorii Soccernomics, demonstrează destul de convingător că variabilă care ar garanta cumva succesul unui club de la un sezon la altul este costul cu “artiștii”, însă chiar și așa, creșterea infinită a acestora nu ar asigura câștigarea campionatului de la un an la altul (a se vedea Leicester în Anglia, Lille în Franța sau chiar Unirea Urziceni sau Viitorul Constanța în România). Altfel spus, modelul de business este fondat pe costuri fixe mari și pe venituri foarte variabile, ceea ce face businessul de fotbal în sine unul foarte vulnerabil. În aceste condiții, cum spuneam, pandemia a tulburat și mai mult apele deja tulburi ale fenomenului fotbalistic, și paradoxal, nu cluburile medii sau mici par să fi fost afectate, ci cluburile mari, care stau pe costuri fixe foarte mari (a se citi astronomice).

În aceste condiții, cum costurile fixe nu pot fi modulate (în principiu), pentru că se aplică legea comercială sau dreptul muncii după caz, soluția care a apărut a fost de a face ceva pentru a genera și mai multe venituri care să susțină businessul și să-l (re)facă sustenabil.

Contextul

Când domnul Florentino Perez spune că fotbalul trebuie reinventat, pentru că altfel moare, are cumva dreptate, însă nu din cauza fotbalului, ci din cauza industriei de entertainment în general (în limba română entertainment s-ar traduce cu distracție, însă sensul în engleză este mai larg).

Fotbalul în general a servit că instrument de identificare cu o comunitate (cu cartierul, cu orașul, cu țară). Cu timpul s-a profesionalizat, iar apariția mass-media și ulterior a internetului a condus la un alt tip de identificare: identificare cu produsul în sine, dincolo de comunitate. Altfel spus, țin cu Rapid, de suflet (eu personal țin cu Craiova, însă nu știu cu care dintre ele), însă la nivel de “produs” țin cu Barcelona pentru că îmi place cum joacă, și mai ales îmi place Messi. Acest lucru a condus mai departe la apariția unor mega/giga/tera staruri (“artiștii”) care au creat o identificare dincolo de apartenența tradițională despre care vorbeam mai sus. În plus, expunerea masivă a produsului la nivel global și veniturile generate în spirală de tot fenomenul fotbalistic au cultivat și mai mult această identificare secundară, în condițiile în care echipele din țările cu fotbal mai puțin bogat n-au mai reușit să genereze performanță, iar staruri planetare cu atât mai puțin. Această identificare cu produsul și nu cu comunitatea primară practic reprezintă argumentul principal al cluburilor care s-au raliat proiectului, pentru că știu că produsul lor nu mai este de mult național și nici măcar european, ci este global.

S-a mai întâmplat însă un lucru. Multă vreme fotbalul a fost un element principal de entertainment. Apariția unor alte forme de entertainment, unele chiar și mai simple, au săpat și mai mult la baza industriei și la mecanismele acesteia de a produce impact pe termen mediu și lung. Produse de entertainment substituție de tip Facebook, Instagram, Tik-Tok, jocuri pe calculator, etc. nu doar că oferă supape de dopamină/serotonină consumatorului, ci și riscă să-l îndepărteze de produsul care în trecut livra și interacție socială și identificare și hormonii mai sus amintiți. În plus, pandemia și transferul către on-line a întregului mapamond a afectat și mai mult tot produsul, care până acum un an se crea exclusiv live. Altfel spus, principalele elemente diferențiatoare ale fotbalului ca entertainment (experiență live și identificarea comunitară) au dispărut peste noapte, iar meciuri, altfel cu multă miza, s-au transformat la televizor parcă în niște antrenamente transmis live, cu relativ puțină sare și piper pe care doar experiență din stadion o creează.

Super Liga, limitările proiectului și ce poate face UEFA

Cele douăsprezece cluburi care s-au raliat în proiectul Super Ligii care sunt de departe cele mai galonate și cele mai bogate din Europa (singură excepție o face Bayern München, însă pentru motive care merită analizate separat) vin din cele trei campionate care de mai bine de douăzeci și cinci de ani domină fotbalul european și atrag cei mai talentați fotbaliști în principal cu salarii astronomice. Veniturile generate de acestea au creat pe bună dreptate venituri în cascadă pentru cluburile medii și mici și au întreținut fenomenul fotbalistic profesionist în ansamblul său, pe tot lanțul de creare a valorii.

Cum o moneda are două fețe, fața mai puțin văzută a acestei monedei este că în timp a apărut o diferența din ce în ce mai mare între cluburile bogate, care an de an ajung să joace în fazele superioare ale cupelor europene, acolo unde partea leului face diferența (aceste cluburi se pot numără pe degetele de la cele două mâine) și cluburile pentru care e sărbătoare când prind grupele Europa League, a două cea mai importantă competiție europeană. Altfel spus, cei bogați au devenit și mai bogați, cei săraci au ajuns să depindă și mai mult de cei bogați.

Spirală ascendentă pentru cluburile bogate a mers mai departe. Accederea acestora în fazele superioare ale cupelor europene (în special Liga Campionilor) a creat și mai multă expunere pentru aceste cluburi la nivel global, astfel că veniturile acestora au crescut nu doar cu drepturile de televizare, ci și prin expunerea globală a clubului și prin mijloacele comerciale (merchandising) vândute peste tot în lume. Pandemia pare să fi oprit complet acest mecanism, iar veniturile din bilete și mijloace comerciale au scăzut dramatic, iar o dată cu acestea foarte probabil și sponsorii și-au retras din sprijin, pentru că bugetele au scăzut și la fel și expunerea pe care fotbalul o oferea.

La prima vedere s-ar putea crede că aceste cluburi au ajuns să fie victimele propriului succes, însă la o analiză mai atentă sunt victimele unui model de business destul de vulnerabil pe termen mediu și lung. Cluburile bogate trebuie să genereze an de an venituri din ce în ce mai mari pentru a susține întregul eșafodaj al costurilor fixe, iar cluburile mici au ajuns să fie și mai dependente de cluburile bogate, cele care creează produsul vandabil la nivel global. Partea și mai interesantă e că cluburile bogate au ajuns să fie mari și bogate prin intermediul competiției pe care vor să o părăsească (Liga Campionilor), însă la baza, fundamentele progresului lor tehnic vine din campionate puternice, acolo unde fotbaliștii joacă săptămână de săptămână, creând astfel echipe solide capabile să facă față la nivelul următor (Liga Campionilor sau Europa League). Din păcate maximul pe care UEFA l-a făcut sau l-a putut face până acum a fost să creeze acel fair-play financiar, însă acest lucru n-a împiedicat cluburile bogate să se capitalizeze când e nevoie cu bani veniți nu din fotbal, ci din alte afaceri, și să purceadă la achiziții astronomice după orice standard.

Cele douăsprezece cluburi angrenate până acum în Super Liga au dat șah la UEFA, o organizație la rândul ei acuzată nu de puține ori de practici monopoliste. Până una altă, UEFA este însă organizația care a crescut produsul Liga Campionilor făcându-l nu doar un produs de elită, ci și un succes financiar incontestabil. Acest lucru a profitat în special cluburilor bogate care și-au apropriat partea leului încă de la începuturile competiției, la fel cum Roger Federer, Rafael Nadal sau Novak Djokovic și-au cam împărțit Grand Slam-urile în ultimii aproape douăzeci de ani. Nu-mi amintesc însă că aceștia să se fi gândit vreodată să-și creeze o ligă a lor, împreună cu alți câțiva jucători de top actuali, însă nimic, în afară de calendarul competițional oficial și obligațiile pe care le au față de ATP, nu-i împiedică să desfășoare meciuri demonstrative lucrative.

Se pare că UEFA analizează mai multe variante de răspuns la proiectul celor douăsprezece cluburi. În spațiul public s-au evidențiat măsuri precum excluderea acestora din Liga Campionilor (sau chiar din campionatele naționale), sau interdicția jucătorilor legitimați la aceste cluburi de a juca pentru echipele naționale în competițiile organizate de UEFA. Par a fi măsuri de retorsiune drastice, cu efecte greu de anticipat la momentul de față. Ar fi interesant de văzut și baza legală, pentru că astfel de măsuri impuse de UEFA e posibil să-și găsească ecou în justiție, iar acolo lucrurile vor deveni și mai complicate.

E greu de crezut că UEFA va putea acceptă o competiție paralelă care să-i știrbească autoritatea și reputația și mai ales să-i reducă veniturile. Însă, dacă cele douăsprezece cluburi plus altele, vor da mat la UEFA și chiar se vor organiza într-o structura permanentă de tip campionat (excluse fiind din campionatele naționale) e greu de crezut că performanță fotbalistică a acestora va rămâne la nivelul celei actuale, pentru că, dincolo de talent, un jucător are nevoie de muuuuuulte meciuri pentru a deveni un jucător complet, iar acum, acest lucru îl oferă interacțiunea regulată din campionatele respective. Chiar dacă un meci cu Wolverhampton Wanderers nu pare a avea miza financiară pentru clubul Mancherster United, pentru jucătorii lui Manchester United meciul are o miza neneglijabilă, pentru că jucătorii împotriva cărora vor juca vor fi mai motivați că oricând să devină eroii orașului, chiar și pentru o zi, învingând Manchester United. O structura fotbalistică paralelă ar crea poate un produs cu global, însă pompat nu neapărat de valoare intrinsecă, ci cu mercenariat și cu interese financiare care scapă orice înțelegere a fotbalului pe care generația mea, cel puțin, l-a cunoscut.

Dacă vrea să reașeze solid fundamentele fotbalului în Europa, o reforma pe care UEFA trebuie să o considere cât mai repede cu putință ar trebui să fie spargerea spiralei costuri (fixe și mari) – venituri (variabile), care pare acum că tinde la infinit. Acest lucru se poate face printr-o potențială aliniere între veniturile produse de un club și costurile fixe ale acestuia. UEFA nu va putea reglementa costurile de transfer ale jucătorilor sau salariile acestora, însă poate crea mecanisme prin care aceste costuri să fie aliniate cu veniturile pe care le generează clubul respectiv. Ar putea, de exemplu, să oblige cluburile la introducerea unor indicatori financiari urmaribili în legătură cu fiecare achiziție de jucător (cost achiziție vs venituri generate) pentru a evita transferuri astronomice, finanțate prin împrumuturi oneroase, care vor crea și mai multă vulnerabilitate financiară și vor împinge cluburile către căutarea în permanentă a altor și altor resurse financiare. Platforme precum Analytics FC pot crea premizele pentru astfel de monitorizări și nu în ultimul rând, ar transformă jucătorii de fotbal în antreprenori ai propriei cariere.

Cluburile singure nu vor putea opera astfel de schimbări, iar unele dintre ele poate chiar nu vor dori, având în vedere că sunt mai potente financiar decât altele. Ce e sigur e că o structura paralelă ar decristaliza și mai mult resursele pe care fotbalul le generează, iar ultimii pierzători vor fi cluburile mici, acolo unde apar și cresc valori fotbalistice de peste timp. Cu sau fără Super Liga, UEFA va trebui să propună un model alternativ care să asigure perenizarea celui mai simplu, dar, după cum se vede, în același timp și a celui mai complicat sport din lume.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp