Scriu despre un film. N-am mai făcut asta de mult. De ce? Pentru că îmi e din ce în ce mai greu să cred că mai folosește la ceva critica de cinema. Nu știu nici dacă mai putem vorbi despre o asemenea meserie.
Filmul: „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, în regia lui Radu Jude. A fost premiat cu Ursul de Aur al Festivalului de la Berlin. N-am avut acces la scenariu, nu l-am văzut în faza de montaj, când observațiile criticului, bune, proaste i-ar putea îndemna pe realizatori să mediteze și, poate, să schimbe ceva. Scriu despre el după ce a luat Marele Premiu; producătoarei de succes Ada Solomon sau regizorului consacrat Radu Jude, care și-au atins obiectivul, de ce le-ar mai păsa de scrisele subsemnatului?
Atunci, poate, publicului. Adică, dacă zic „de bine” de film, o să se ducă lumea mai abitir să-l vază. O lae. De cele două ori când am văzut „Babardeală…”, în sală se afla o mână de mestecători de popcorn și tot atâția vor fi și după ce apare acest articol.
Rămâne că scriu pentru că se întâmplă să fiu scriitor, scriu despre viață și filmul este, și va rămâne până la sfârșit, pentru mine, viață.
Spre deosebire de Cristi Puiu, care a ales un titlu derutant, „Siera Nevada”, deliberat fără vreo legătură cu conținutul, iar ce face acum se aude că se va numi chiar „Filmul fără nume”, Radu Jude vrea cu acest titlu compus din expresii ținând de obscenitatea urbană românească să atragă în săli, pe lângă fanii săi cinefili, și ceva vulg. Operațiune reușită în cât se poate de mică măsură, cum ziceam. Cam după vreo 20 de minute de la începutul „Porno balamucului”, un ins brunet, în pantaloni de trening, tricou galben fosforescent cu burtă și chelie, se ridică, își împinge hotărât anexa feminină blonzie și se evacuează vituperând în întuneric: „Ce căcat de film e ăsta, domne? Și l-au băgat și la mol!...”. Era sinceră indignarea estetică a omului – cum să întinezi un templu al artei pentru popor ca molul cu așa ceva? Frumusețea situației stătea în faptul că insul părea coborât direct din Bucureștiul de pe ecran! N-ar fi fost rău ca această secvență să fi fost încorporată mise en abîme în film.
Asta în prima parte, căci filmul are trei. A treia e o comedie negricioasă, uneori acidă sulfuric, alteori amuzantă, sfârșind chiar în burlesc. Mecanismul declanșator e întrebarea: are voie o profesoară de istorie, inteligentă, competentă, dedicată meseriei, apropiată de elevi să „joace” într-un „filmuleț” porno? Radu Jude nu lasă spectatorii să hotărască (nici nu prea ar avea cine), își impune decis, tezist, răspunsul: da. Cei care îl contestă sunt niște dihănii umanoide, o menajerie, dacă nu un pandemonium al societății românești de azi: hominidul armată, hominidul biserică, un om tarom, creaturi didactice și pedagogice, o persoană de culoare, negru original, a nu se confunda cu țiganii, precum și un grup de imbecili sinceri. Cei care îl aprobă sunt niscai intelectuali declamativi care citează din psihosociologi și din Eminescu. Din Eminescu recită chiar „Profa Porno”, luîndu-și apărarea, o poezie porcoasă, păstrată în manuscris, la Academie: „Măi, jupân fanaragiu/Na-ți pizdă și dă-mi rachiu/Dă-mi rachiu de-l prefăcut/Să stau bine la futut”. Argumentul e și al regizorului, dar asta nu-l face mai convingător. Geniile, după ce-și storc mințile ca să aducă pe lume superbe construcții de gând și simțire, au uneori nevoie să coboare în viscerele vieții, ca o ușurare pentru creierul încordat. Dar Eminescu nu a publicat vreo poezie de felul acesta; în schimb, făcea altceva public: ciupea femeile de fund pe stradă, în faza avansată a nebuniei sale.
Profa Porno nu e nici geniu, nici nebună. E o persoană cultivată, căreia îi place să facă sex, așa, mai „dirty”, caz nu rareori întâlnit. Secvența se petrece în spațiul privat, deci, nicio problemă. Mai mult, supralicitează Jude, partenerul e chiar soțul, luat cu verighetă și cununie religioasă, ce-aveți cu femeia? N-avem nimic, dar individul în chestie reușește performanța extraordinară de a fi vulgar în mijlocul obscenității, înjurându-și organul „Scoală-te în gâtu mă-tii!”, ca un gigălău de Ilfov – ceea ce nu se potrivește, cu de-afurisenie.
Vina profesoarei, pe care scenariul nu o pune în evidență, este că n-avea cum să nu știe că astăzi, orice filmuleț aflat într-un telefon sau computer are niște piciorușe cu care ajunge, până la urmă, într-un fel sau altul, pe net. Dacă ești cadru didactic și îți respecți meseria, pur și simplu nu te filmezi când faci sex. Dacă nu, nu. Ceea ce n-are nicio legătură cu faptul că orele de religie nu sunt înlocuite cu cele de educație sexuală…
Părțile 2 și 3 ale „Babardelii”, memorabile vizual, suferă, din păcate, de o acută demonstrativită antiestablishment și propolitical correctness, precum și din pricina emfazelor culturaliste (Mahabharata, Einstein & comp) cu care vrea să ne convingă regizorul că „e filmat adânc”, domle, deep, nu vreo derbedeală.
În partea întâi însă, toate astea sunt lăsate de-o parte de dl Jude, pentru a ne înfățișa, prima oară în cinema, Bucureștiul nu ca pe un decor în aer liber sau subiect de documentar, ci ca pe un personaj, un multiform monstru semiviu, prin vinele căruia curg otrăvuri policrome. În literatură, asta se întâmplă în romanele lui Petru Popescu și Mircea Cărtărescu. În poezie, poetesele cândva tinere ale începutului de mileniu îl vedeau ca pe un mare șobolan mort lângă o seringă înfiptă în caldarâm. Pe ecran, camera fermecată a unuia dintre cei mai valoroși directori de imagine ai cinematografiei europene, Marius Panduru, scoate din pământ un conglomerat de hardughii radioactive, în culori mai vii decât viața, un Cernobîl inconștient, mâncat de decenii, prin care alunecă o populație de mutanți mascați, malformați în fel și chip, cei înghiocați în mașini ca niște melci ai Apocalipsei năzuind să-i omoare pe cei care bat asfaltul. Este atâta naturalețe în acest oribil agregat gregar, încât ițindu-se dintr-o crăpătură, o minusculă plantă verde pare artificială.
București, loc al semiviului în descompunere, un reziduu colosal în Câmpia Română.
Thomas Mann a împământenit pe planetă expresia Moartea la Veneția. Pentru prima oară îmi vine în minte, și rămâne acolo, gândul Moartea la București.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
