Un copil puțin mai trist iarna asta. Statul veghează, stați fără nicio bază!

 (Foto: Guliver/Getty Images)

În timp ce la sediile importante de partid din București se discută cu ușile închise noi măsuri și proiecte de legi pentru binele țării, la Baia-Mare un copil cu sindrom Down e foarte trist pentru că anul acesta nu mai merge în tabără la schi. Pentru prima dată în cei 15 ani de existență în România, fundația Special Olympics nu mai are resursele financiare să organizeze tabăra tradițională de schi pentru copii cu dizabilități intelectuale. Culmea, în acest an natura ar fi fost de partea lor, lucru care nu s-a întâmplat mereu – au fost și ani fără zăpadă când copiii au oftat și au înțeles.

Anul acesta este mai complicat să le expui motivele. Fonduri blocate în proceduri prin diverse ministere, companii încă bulversate de modificările Codului Fiscal, reducerea numărului de firme care pot face sponsorizări deductibile sunt realități care au declanșat rostogolirea unui bulgăre imens care îngheață o parte din activitatea unui ONG cu tradiție, cum este Special Olympics România.

Fundația este cea mai mare organizație sportivă pentru copii și adulți cu dizabilități intelectuale, înființată în urmă cu 50 de ani de Eunice Kennedy Shiver, sora președintelui american JFK. După modelul Jocurilor Olimpice clasice, americanii au creat jocuri de talie mondială, atât de vară, cât și de iarnă, pentru persoane cu nevoi speciale din toată lumea care vin și concurează pentru medalii, dar mai ales pentru acceptare și recunoaștere. Mișcarea Special Olympics este prezentă în 168 de țări, printre care și România, prin implicarea totală a unor superoameni care ne demonstrează că sportul este în primul rând empowerment, un catalizator de încredere, stimă de sine, energie și bucurie care valorifică potențialul uman din orice ființă și transformă nu doar vieți omenești, ci și mentalități, promovând integrarea socială a persoanelor cu nevoi speciale.

Am avut ocazia să-i văd în acțiune ca voluntar la Jocurile Prieteniei organizate de Special Olympics România la Constanța, în 2005, cu participare internațională. Venisem pregătită să-i ajut, dar cu toate intențiile mele bune, am reușit și să-i încurc. După o noapte în care am împachetat vreo 300 de farfurii de Horezu, cadou pentru invitații de seamă din străinătate, a doua zi eram atât de „fresh”, încât am ținut invers schița cu așezarea delegațiilor străine pe terenul din Sala Sporturilor. Bulgaria a devenit Ungaria, prin urmare în momentul în care domnul Țopescu a început să citească țările, socoteala de pe lista lui nu se potrivea cu ordinea mea de intrare a delegațiilor, spre amuzamentul celor din sală. Îmi aduc și acum aminte cum imploram delegațiile cu lacrimi în ochi să intre pe teren, chiar dacă nu era țara lor cea chemată, împingându-i de la spate cu mulți „sorry” care se loveau, fără ecou, de patriotismul lor proaspăt activat. Cu blândețe, umor și experiența a zeci de astfel de festivități, domnul Țopescu a transformat totul într-un moment haios, pe care astăzi pot să-l rememorez și eu zâmbind. Atunci, la încheierea festivității, așteptam aproape cu ochii închiși tirada de urlete apocaliptice care anticipam că va să vie din partea șefului Special Olympics România. Obișnuită cu stilul de companie în care succesul este al echipei, dar eșecul personal, în timp ce sala exulta în acordurile săltărețe ale formației 3 Sud Est, eu îmi așteptam sentința pe treptele Sălii Sportului. Șeful a trecut pe lângă noi, s-a întors și ne-a spus doar atât: „Hai, la treabă!”.

Într-un ONG nu e timp de referate și comisii de disciplină pentru că majoritatea activităților sunt organizate de o mână de oameni cu ajutorul voluntarilor. Aceștia sunt oamenii care, în funcție de profilul ONG-ului, au grijă de pădurile României, de urșii bruni, de curățenia țării, de copiii și tinerii din centrele de plasament sau cu nevoi speciale, de rromi și de cei fără adăpost, de bătrânii și bolnavii noștri, de școli și spitale, mai exact de toate dizabilitățile sistemului. Fără ei, România ar fi un loc și mai trist, și mai egoist, și mai intolerant.

Pădurea ONG-urilor are poate și ea stricăciunile ei, dar majoritatea cauzelor sunt susținute cu demnitate și dedicație de niște oameni care sunt eroii noștri de fiecare zi. Oameni care au ieșit din imperiul propriului eu ca să facă România mai trăibilă, mai bună, mai frumoasă. Astăzi însă, multe din cauzele lor sunt în pericol să devină victimele asaltului unui stat de patriotarzi, clăditori de statui și monumente pentru centenar și eternitate.

Suntem cu toții orfani: orfani de autorități competente care să înțeleagă că orice bătaie de aripi la Guvern sau Parlament are efect asupra unui număr enorm de oameni. De la București, bulgărele se rostogolește implacabil și, devenind tot mai mare, mătură din calea lui oameni și cauze prea mici pentru orgolii și puteri atât de mari. Deocamdată, ne rămâne să ne creștem unii pe alții, sporind cozile la ANAF pentru cei 2% și devenind cu toții mai implicați. Vremurile cer mai mult decât spoturi tv înălțătoare despre condiția noastră inefabilă de români, cer oameni și companii care să susțină cauzele României aniversare cu adevărată responsabilitate socială.

Statul veghează, „stați fără nicio bază!”, ar spune un prieten bun. Dar noi încă suntem aici, inclusiv pentru copilul cu sindrom Down din Baia-Mare care anul acesta nu va mai striga „pârtie” la schi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp