(Foto: Guliver Getty Images)
M-am întors din tabăra pe care am organizat-o chiar la începutul acestui an. A fost o tabără de schi la Azuga, iar eu și colega mea de la SAGA Kid am mers cu 20 de copii, alături de alți 48 veniți din alte școli sau centre din sectorul 3. Experiențele sunt proaspete și aș vrea să vă împărtășesc o serie de constatări, care ar putea să îi ajute pe părinți să interacționeze mai bine cu propriul copil și să îl pregătească mai bine pentru viitoarele ieșiri în grup, dar și pentru viață, în general.
Am reușit să delimităm magnitudinea efectului frazei: “Vine mama să te ia mai devreme din tabără”. Această afirmație, pe lângă folosirea continuă a telefonului pentru confirmare, declanșează o deconectare totală de la ceea ce se întâmplă în tabără.
Desigur, misiunea mea și a colegei mele nu a fost una simplă: am observat în primele zile că, lăsați singuri la masă, unii copii mor de foame cu bucata de carne în față, nu se pot hrăni.
Începând o discuție cu ei, am primit răspunsuri de genul: „Nu-mi place să mănânc cu mâna.”, „Nu vreau să mă murdăresc.”, „Nu pot să-mi tai carnea.”, „Nu am forță.”, „Mama îmi taie acasă carnea mare.” Iar noi le-am sugerat să mănânce cu mâna și să rupă cu dinții, dacă situația o cere, carnea de pui și peștele se mănâncă cu mâna și la casele regale, deci putem extrapola și către alte sortimente de carne fără probleme, atâta timp cât scopul suprem este evitarea sucombării prin inaniție. Apoi am observat că unii vor muri și de sete, nu numai de foame, pentru că, având doar apă minerală pentru potolirea senzației de sete, unii nu o beau pentru că: „Are bule și mă gâdila.”, „Nu mă lasă mamă.”, „Nu am gustat, însă nu sunt curios.”, „Nu-mi place.”. Iar alții foloseau bulgări de zăpada pentru a-și satisface aceasta nevoie, idee pe care nu am salutat-o, însă am înlocuit-o cu eliminarea bulelor din apa minerală prin expunerea ei într-un pahar pentru o perioadă de 2-3 minute. Apoi, prin minunile pe care le face creierul nostru, fosta apa minerală a fost SUPER bună de băut.
Descoperirile majore, însă, după părerea mea, au fost două. Unu, am observat și înțeles efectul conversațiilor zilnice la telefon sau dorința imediată a copilului de a vorbi la telefon cu părintele în față unei dificultăți. Dacă în aceste zile copilul și părintele ar lua o pauză și ar avea încredere reciprocă, copilul ar putea să-și găsească propriile resorturi, ar cere ajutorul ființelor cu care interacționează, ar apela la oamenii din imediată apropiere sau ar învăța prin imitație. Doi, am reușit să delimităm magnitudinea efectului frazei: „Vine mama să te ia mai devreme din tabără”.
Această afirmație, pe lângă folosirea continuă a telefonului pentru confirmare, declanșează o deconectare totală de la ceea ce se întâmplă în tabără. Copilul este lăsat într-o stare continuă de expectanță, părintele își trimite propriul copil într-un vid - acesta își va petrece următoarele zile departe de casă prins între două lumi, fără să știe care îi este grupul, ginta, tribul, de care aparține și regulile spre aliniere. Iar pentru copil această situație este egală cu o sentință care îl condamnă să sufere în tăcere căci nu își va putea exterioriza sentimentele.
Aș vrea să fac o paranteză și să inserez un citat care să lămurească posibilele întrebări referitoare la sensul cuvântului „trib” atașat educației „Tribul este un grup de indivizi legați laolaltă de timpul pe care-l împart, de familiaritate, afecțiune și un scop comun. Triburile reprezintă mediile sociale la care s-a adaptat creierul nostru de-a lungul a nenumărate generații.
Un trib este un super-organism, ceea ce înseamnă că indivizii din interiorul sau au șanse mai bune de a supraviețui împreună decât separat. Totodată, înseamnă că sprijinul pentru trib depășește adesea nevoile individuale, ceea ce duce la protejarea altora, sacrificiu de șine și alte forme de comportament altruist.” (Louis Cozolino, „Predarea bazată pe atașament”)
Din câte am observat, pentru copil este mai ușor să plângă spunând că îi este dor de mama decât să recunoască o frustrare și să spună că nu știe să facă ceva și are nevoie de ajutor pentru a învăța.
Evident că îți poți tăia și degetele în cazul în care nu îți folosești capul și stima de sine este foarte scăzută, evident că îți poți tăia și venele dacă părinții întotdeauna îți sar în ajutor și nu te lasă să încerci pe propria piele ce înseamnă să apuci cu încredere un cuțit și să tai carnea, nu să-ți tai carnea.
Mesajele care pleacă pornind din acest punct sunt codate și sunt transmise eronat dintr-o parte în alta. Ne putem trezi că auzim că în tabără a fost îngrozitor pentru că nu a primit ajutor la tăierea cărnii din farfurie, însă a primit o alternativă de a apuca cu mâna până se simte pregătit să încerce să taie cu cuțitul care, după spusele populare, poate să-ți taie și degetele. Evident că îți poți tăia și degetele în cazul în care nu îți folosești capul și stima de sine este foarte scăzută, evident că îți poți tăia și venele dacă părinții întotdeauna îți sar în ajutor și nu te lasă să încerci pe propria piele ce înseamnă să apuci cu încredere un cuțit și să tai carnea, nu să-ți tai carnea.
Evident că drama poate atinge cote inimaginabile și că poate contribui la trăirea ultimelor 5 zile fix degeaba, însă în cazul meu nu s-a întâmplat așa. În tabăra la care am participat, copiii au avut chef să experimenteze odată ce adulții însoțitori și-au pus imaginația și creativitatea la lucru și au prezentat variante atrăgătoare pentru dramele născute voluntar sau involuntar.
Această tabără fost o lecție de viață cu un sfârșit nedeterminat, flexibilă și efervescentă, care și-a scris propria istorie tribală. De ce spun asta? Pentru că fiecare copil a plecat cu o achiziție din zona emoțională și comportamentală croită exact pe nevoia lui, neimpusă de nimeni, nevoie care a depășit zona individuală și a atins zona de confort a întregului grup. Adică binele individului a fost și binele grupului. Pentru că au ținut pasul și nu au fost nevoiți să se oprească din progres pentru a ajuta pe nimeni, individul s-a ajutat singur. A fost o respectare completă a unicității copilului și a nevoilor acestora prin educație bazată pe atașament.
Acestea fiind spuse, vă sfătuiesc, dragi părinți, să-i ghidați pe copii acasă să trăiască împachetarea bagajului, tăierea fripturii, umplerea paharelor cu apă, curățirea zilnică a corpului și ridicarea greutăților pentru a-i echipa corespunzător. Vor avea nevoie să-și trăiască propria viață și nu veți putea fi mereu lângă ei. Și vă mai recomand să ascultați sfaturile celor care îi însoțesc în tabără, pentru că știu ce spun și știu și de ce spun.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu însă am o alta problema, părinții care le dau telefoane la ei. În regulamentul meu scrie ca pot sa aibe doar pentru a face poze și sa vb seara cu părinții înainte de culcare. Dar unii părinți nu înțeleg acest aspect, și ii suna la 30 min sa vadă ce fac, sa controleze toată ziua. Copilașul deja nu mai este conectat la activități și reguli pentru ca sta sa dea "raportul" de 10 ori pe zi. Pe tema aceasta am confiscat un telefon. Inteleg grija de părinte, și eu am 2 copii personali, însă atâta timp cât eu postez pe grup toată ziua fotografii cu copii la activități, la masa, în deplasări, se vede ca sunt ok. Mai am prinți care ma suna pe mine sa ma întrebe ce fac și le răspund, dar sa nu mai sune puiuții toată ziua buna ziua. Nu este mai frumos ca seara sa aibe ce sa povestească, plini de entuziasm, zic și eu.
Aici, comparativ cu taberele in care am mers eu , ca shi copil, in România (tabere de 10-12 zile ) sunt mai scurte, între 3 shi 7 zile.
Pasiunea lui , la momentul respectiv, fiind trenurile shi scufundările, l-am trimis in tabere care aveau aceasta tema. Adulți necunoscuți, copii necunoscuți, dar apropiați ca vârsta.
Telefonul nu e permis. Bani, doar cât sa aibă pt amintiri shi un cadou pt cei de acasă. Avea cu el o copie după asigurarea de sănătate shi datele celor de acasă .
Din clipa in care s-au reunit in fata autocarului, s-au format grupuri, 6-8 copii, shi-au ales un nume shi un lider. Pt fiecare grup era un adult supraveghetor.
Nu am știut nimic de el, de fiul meu, pe parcursul taberei.
La întoarcere l-am descusut cât am putut shi pt doritori erau puse la dispoziție poze shi un DVD cu scurte filmulețe de pe parcursul zilelor petrecute departe de familie.
In general, ultima zi/ seara e dedicată focului de tabăra shi preparării mâncării. Copiii spală, taie, legumele shi carnea pt curry rice.
Nu a fost data in care Ștefan sa vina acasă shi da spună ca nu i-a plăcut. Ba ca a fost prea scurt. Shi da, nu a mers de fiecare data totul pr roate, dar orice cearta, problema a fost rezolvată in grup, uneori fără ajutorul adultului ci datorită sfaturilor/ părerilor prietenilor de grup.
Haideți sa ii învățam ca obstacolele pot fi depășite shi cu ajutorul celor de lângă ei când familia e departe, haideți sa ii încurajam sa ceara ajutorul, opinia celor din jur, haideți sa le încurajam spiritul de aventura shi de încredere ca nevoia de învață!
Nu ne putem inregimenta cu totii. Unii nu suntem de acord sa inregimentam copiii. Prin urmare, da, ca dascal/supraveghetor/profesor ai de-a face cu multe tipologii de copii si parinti - deci ai o misiune grea.
Un lucru e cert (dar e doar opinia mea). Tabara este un loc unde toata lumea trebuie sa se simta bine. E un fel de concediu fara parinti. Supraveghetorii pot face astfel incat copiii sa se simta bine, sa nu se simta parasiti de parinti (cei mai multi asa se simt) si sa faca in asa fel incat orice lucru nou facut sa li se para ceva extraordinar si sa le ramana in minte nu ca o pedeapsa ci ca o chestie wow pe care au facut-o si pe care o vor repeta cand va fi nevoie.
Daca exista empatie pentru copiii aflati in tabara, pentru temerile lor, pentru inadaptarile lor, pentru dorurile lor, pentru dorintele lor si daca nu o sa mai facem lucrurile ca la carte sau cum scrie in diverse studii si tratate ci doar ca niste oameni cu sentimente, o sa ajungem sa ii intelegem si sa vorbim pe limba lor si sa le dam ce le trebuie. Daca ii vom trata in continuare ca pe niste mici smecherasi rasfatati, carora doar le aruncam o vorba peste umar ("mananca cu mana daca nu stii sa tai" - presupun ca nu a fost asa, este doar un exemplu) vor creste cu frustrari, nemultumiri si vor copia comportamentul nostru pe care si ei, la randul lor, il vor aplica mai tarziu cu noi si cu copiii lor.
Sunt multe de spus si pro si contra. Insa, eu cred ca puteti sa evitati astfel de situatii ca cea descrisa, daca anuntati din start cam care este profilul participantului la tabara (copilului) si ce are/nu are voie sa faca si sa spuna pe perioada desfasurarii taberei.
Parerea mea.