Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Un preot dintr-un sat a strâns bani pentru operația unui băiat grav bolnav. După intervenție, tatăl a aflat ca aceasta a fost decontată de stat, iar preotul a restituit suma donatorilor. Despre fapte bune care nu fac zgomot

Romania rurala

Foto:  Panthermedia / Profimedia

Am scris despre două întâmplări mici, dar cu o învățătură mare și îmi place să cred că ambele spun câte ceva despre cum este românul de zi cu zi, departe de camerele de luat vederi, de poze de pus pe facebook și de laude. Este om și atât!

...

Prima întâmplare este cu un om dintr-un sat, care a aflat că fiul lui are o boală foarte gravă, iar operația salvatoare costa mii de euro; cel puțin așa i s-a spus atunci când a primit și diagnosticul. Una dintre soluții ar fi fost să renunțe la locul de muncă din România și să plece în străinătate pentru a strânge banii. Oamenii din sat au aflat despre drama lui și un preot a hotărât să îl ajute și a apelat discret la consătenii mai înstăriți, rugându-i să doneze cât pot. S-a strâns rapid întreaga sumă. Între timp, copilul a fost operat cu succes, tatăl lui este chemat de preot să îi dea banii, dar omul îi spune:

- Nu îi pot primi. Prima dată, doctorul mi-a spus că atât costă operația, dar, după operație, m-a anunțat că toate costurile s-au putut deconta de CAS. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a făcut băiatul sănătos!

Știți ce a făcut preotul mai departe? Avea o listă cu toți donatorii și i-a sunat pe rând să vină să ia banii donați.

Povestea o știu de la o rudă, care a contribuit la donație și, ulterior, a fost sunată să meargă să-și ia banii înapoi.

Nu dau nume, nici al satului, nici al omului cu copilul bolnav, nici al preotului, nici al rudei care mi-a spus povestea, pentru că nu am cerut și nu am acceptul nimănui să o fac. Însă nici nu contează numele, contează faptele și contează că există astfel de oameni.

A doua întâmplare am trăit-o chiar eu, noaptea trecută, după ora douăzeci și trei, când m-au trezit din somn niște trosnete ciudate. Am crezut că dă cineva cu artificii. M-am uitat pe geam și nu se vedea nicio lumină, dar trosnetele continuau. S-a auzit sirena mașinii de pompieri. Apoi încă una. Și încă una. Se opreau toate aproape de casa mea. M-am îmbrăcat în viteză și am ieșit în drum. Pe o uliță din apropiere se vedeau flăcări înalte și pe cerul întunecat, negru ca smoala se ridica fum gros. Aerul era înecăcios chiar și în curtea mea. Am ieșit în drum și am mers spre ulița de unde se vedea fumul. După ce am înaintat spre locul unde ardea, am văzut că focul era la o anexă veche din acea curte și – Slavă, Domnului! - pompierii deja îl stingeau, să nu se întindă spre casa mare și nouă. M-am întors. Am ieșit la strada principală și mergeam pe trotuar spre casă. Nu era țipenie de om, aproape de miezul nopții. Brusc piciorul strâng mi s-a dus într-o gaură / groapă căscată în pământ, m-am dezechilibrat, am căzut cu totul și, din genunchii zdrobiți de ciment, țipau așchii ascuțite de durere. Piciorul stâng, care călcase în gol, se răsucise de la oul piciorul (n.n. – gleznă) și mă durea rău prins sub mine. În plus, mă paralizase frica, nu numai durerea. Cum să se caște un gol în pământ sub pașii tăi!?, mă întrebam, neînțelegând. Încercam să mă ridic și nu puteam. Doar mi-am tras laba piciorului din acea gaură de care mă temeam. În loc să mă ridic, am plecat capul pe brațe și așteptam să se calmeze un pic durerea acută și apoi să încerc iar să mă ridic.

- Vă ajutăm noi!, am auzit două voci din spatele meu și le-am perceput ca pe o mână întinsă din cer în noaptea neagră și pustie.

Doi tineri au ajuns în dreptul meu. Am ridicat capul și ei au întins mâinile spre mine să mă ridice. Le-am spus să mă mai lase puțin să se calmeze durerea. Simțeam că genunchii mi se dezintegrează de durere. Gândul că mi-am fracturat vreun os mă neliniștea. Tinerii - unul mai slab și unul mai solid - au întins mâinile și m-au ridicat în picioare fără să mai aștepte acordul meu. Mă țineau ferm și, ajutată de ei, am făcut trei pași. Piciorul mă durea foarte tare, dar puteam păși.

- Sunt găuri pe lângă capacele de canalizare. Așa e în tot satul. Noi mereu cădem, îmi explică unul din ei și eu îmi amintesc că mereu ocoleam un crater de pe trotuarul de peste drum, deschis în pământ, lângă un capac de canal. Noaptea nu l-am văzut. Nu se vedea.

Fericită că am putut face trei pași și că realizam că, în ciuda durerii, nu am nicio fractură, m-am tras din mâinile lor și le-am spus că vreau să fac alții singură. Am mai făcut alți trei pași. I-am numărat. Cei doi tineri mă urmau și cumva mă vegheau.

- Sigur puteți!? Sigur vă este bine!? Vă ducem până acasă!

- Pot!, le-am răspuns și îmi continuam pașii nesiguri și șovăielnici, dar fericită că pot merge.

Au trecut în fața mea, dar stăteau cu capul întors spre mine, să vadă dacă am nevoie de ajutor. Cât am trecut drumul, au stat în capul uliței de peste drum să se asigure că mă descurc. Am măsurat fiecare pas al trecerii drumului în durere de genunchi, ce păreau că sunt făcuți din așchii ascuțite, ce se rup una de alta. Și la oul piciorului (n.n.- gleznă) scârțâiau oasele mistuite de focul durerii. Am ajuns la poartă. Am descuiat-o. Am privit în drum. Cei doi tineri mă vegheau din gura uliței de peste drum, să vadă că ajung cu bine. Am plecat spre intrarea în casă. Durea rău, dar eram fericită că pot merge. De-abia după ce mi-am pus un prosop ud cu apă rece în jurul gleznei și o pungă cu gheață învelită în alt prosop pe genunchi, am realizat că nici măcar nu știu cine sunt cei doi tineri; nu i-am recunoscut; și că nici măcar nu le-am mulțumit.

Textul meu nu este despre cum am căzut - sunt bine, Slavă Domnului! - ci despre cum s-au purtat cei doi tineri, cărora de la șoc nici măcar nu le-am mulțumit. Au făcut-o atât de firesc și probabil că nu s-au lăudat nimănui cu fapta lor. Li s-a părut ceva normal.

Mulțumesc, oricine sunteți!

Aceștia suntem noi, românii, în fiecare zi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Frumos. Ne face bine sa mai auzim si de bine. Pentru ca de prea multe ori uitam, si ne concentram doar pe negativ
    • Like 2
    • @ Réinventant
      Valentin check icon
      E normal. Preoții sunt căsătoriți, au familie. Cei pe care îi vedem în fruntea Bisericii sunt preoți călugări. N-au familie. Din păcate, conform canoanelor conducătorii Bisericii se aleg din rândul călugărilor (deși în Noul Testament episcopii erau căsătoriți).
      • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult