Un savant discret trece dincolo

Când m-am angajat acum șaisprezece ani la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, am fost strivit de apariția sinistră a clădirii care îl găzduiește. Așa-zisa Casă a Academiei de pe Calea 13 Septembrie are toate datele unui delir coșmaresc: interminabile holuri cu uși nenumărate pe care e imposibil să nu te rătăcești, un fel de labirint malefic cu rânduri de scări și lifturi hodorogite, cu o curte interioară abruptă căreia nu-i lipsește decât plasa de sârmă ca să te crezi la închisoare. Plutește prin cotloane un duh de spaimă nerăzbunat și veșnic la pândă. Spații uriașe goale îți dau reale senzații de claustrofobie. E o mișunare aici, un foșnet surd, căldură prăfoasă vara și glaciațiune dantescă iarna. O clădire șui în care mezaninul e sub parter și care își deschidea, acum șaisprezece ani, porțile într-un șantier nerezolvat decât mult mai târziu, șantier prin care treceai musai ca să ajungi la etajele superioare.

În ani de zile m-am obișnuit cu locul și zâmbesc acum la stupefacția turtită a câte unui oaspete nenuntit cu năluca aceasta în spațiu. Ar fi totuși nedrept să spun că mi-am depășit angoasa cu vremea. După doi ani de la angajare, ea persista intactă și ar fi putut să fie la fel de ascuțită și după o mie de ani dacă nu aș fi avut parte de o experiență esențială. În mod cu totul neașteptat, directorul de pe vremea aceea a Institutului, academicianul Marius Sala, mi-a propus să devin secretar al comisiei de revizuire a Dicționarului Etimologic. 

Adică să intru, la douăzeci și ceva de ani, în cușca marilor bătrâni. Ședințele se țineau de două ori pe săptămână și îți dădeau senzația că erau din altă lume, o lume vie, autentică, de încrucișată prietenie, în care, mai cu seamă, nu se cuibărea nici o umbră de orgoliu sau duh de concurență. Circula între stâlpii dicționarului un flux pașnic și larg: oficiau, cu vervă, domnul Marius Sala și, sobru, domnul Andrei Avram, asistați de cea mai gracilă și mai cordială prezență feminină din Institut, doamna Laura Vasiliu. Era între aceste trei mărimi (și de vârstă) un rodaj academic perfect și un subțire joc de amiciție.

Domnul Avram era, dintre ei, cel mai greu accesibil. Nu am cunoscut pe altcineva căruia să i se potrivească mai bine vorba „taciturn”. Îmbrăcat întotdeauna în costum și cravată, înalt și ușor adus de spate, grizonant, nu mi-a dat niciodată impresia că ar fi sever, însă cu siguranță un exemplar de mare austeritate. 

Știam despre dumnealui ce știa toată lumea tânără din Institut, că e un greu al foneticii și al fonologiei, deci o rara avis din specia celor mai abstruse posibil, un pasionat de sunete, de cantități, de matematice raporturi între atomii limbii. Era dintr-o familie ilustră din Turda, a fost student la Litere în Cluj, discipol al savantului Emil Petrovici, a venit imediat după studenție în București și s-a angajat la Institut, unde a respirat aerul tare al mărimilor lingvisticii românești de atunci, Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Al. Rosetti, ultimul fiindu-i mentor vreme îndelungată. Publicul larg o știe, cel puțin după nume, dacă nu după legendara „Gramatică pentru toți”, pe soția dumnealui, gramaticiana Mioara Avram, cu care a făcut o pereche extraordinară.

Cam atât știam despre domnul Avram când am intrat la primele ședințe de etimologie. Vorbea rar la început, dar m-a uimit de fiecare dată logica zdrobitoare a fiecărui argument. Era, în plus, înzestrat cu o retorică științifică cum n-am mai văzut la nimeni. Intervențiile dumnealui erau fulgerătoare și vii, exprimate într-o limbă română echilibrată, clară și, în același timp, cu nuanțe surprinzătoare. Mai târziu aveam să înțeleg că firea aceasta de autentică austeritate monahală era alimentată de un acut spirit de joacă: îi plăcea să strecoare finețuri sub aparența unei desăvârșite discipline a gândirii. Pe măsură ce treceau săptămânile și îl ascultam vorbind, descopeream în domnul Avram lingvistul total, o combinație altfel incompatibilă de neogramatic și modernist radical. Știa tot, citise tot, metabolizase tot. Deși foarte discret și niciodată autoreferențial, avea față de cei mai mulți lingviști, un avantaj net: cunoștea cu adevărat toate limbile din Europa, de origine indo-europeană sau nu. Avea o anvergură lingvistică fabuloasă și o experiență de teren pe măsură. Dar oricâte fapte de limbă ai ști, oricâtă întindere ar avea cunoștințele tale de filologie, oricât de mare fonetician, specialist în morfologie, sintaxă sau lexic ai fi, toate această erudiție de specialitate n-ar depăși, prin natura totuși aridă a domeniului, bunele limite ale unui cumințenii de școală.

Domnul Avram însă era foarte cultivat, avea, de fapt, o cultură titanică. Vorbea cu egală competență și pasiune despre cercetările antropologice ale lui Evans-Pritchard sau Malinowski și despre misterioasele aventuri ale lui Heyerdahl, despre rituri romane străvechi și despre pretențioase maniere japoneze, avea o înțelegere profundă a faptelor matematice și o imemorială pasiune pentru chimie, era vrăjit de ramificațiile ultime ale naturii, până la cea mai neînsemnată gâză sau floare. Știa multe despre culori și despre minerale. Era, în toate fibrele ființei sale, un fior aproape mistic pentru ceea spiritele aulice ale romantismului german numiseră Naturphilosophie. Interesul dumnealui pentru faptele de limbă devine comprehensibil la cotele lui adevărate numai dacă e înțeles în această încercare de cuprindere sistematică a întregului. Și putea să cuprindă totul pentru că era de o inteligență nativă uimitoare. 

Dar nici specializarea dumnealui, nici cultura prodigioasă și atât de limpede așezată nu-i egalau umanitatea caldă și moralitatea esențială. Cred că, dacă, forțând un sofism, amintirea mi-ar fi condiționată să păstreze o singură trăsătură a domnului Avram, aș alege să-mi aduc aminte de dumnealui ca de una dintre cele mai bine echipate conștiințe morale pe care le-am cunoscut. 

Și domnul Avram a fost una dintre marile minți ale secolului trecut care, sub amenințarea compromisului cu puterea comunistă, a ales marginea luminată, refuzând în mod repetat catedra și orice forme de mărire academică. Consacrarea a venit însă inevitabil, pentru că lumina nu poate rămâne sub obroc. A rămas în sinea lui un democrat autentic, un prooccidental convins și un patriot discret. 

Un individ care și-a îndeplinit mandatul pe care i-l încredințaseră generațiile de strămoși iluștri din spate și pe care l-a trecut mai departe urmașilor lui, la fel de înzestrați. Non vane vixit!

***

PS. După câteva ore de la publicarea articolului de mai sus, mi s-a adus la cunoștință decizia CNSAS nr. 1416/11.05.2017, care susține că domnul Andrei Avram nu a fost lucrător/ colaborator al Securității. Totuși, din raportul CNSAS rezultă că domnul Avram a semnat angajamente, a adoptat trei nume conspirative de-a lungul vremii („Lambrior” în 1961, „I. Manu” în 1970 și „Albu” în 1985) și a dat note informative despre colegi de-ai dumnealui. Acest post scriptum, oricât de dureros pentru mine, nu-și propune să judece, ci să informeze corect publicul cititor căruia îmi cer scuze că, din neștiință, l-am putut induce în eroare.      

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp