Foto - Inquam Photos/ George Călin
Cred că una dintre cele mai periculoase iluzii în care trăim e că cineva acolo sus are grijă de noi.
Că dacă noi ne-am ales niște conducători, ei vor lucra pentru binele poporului.
Că dacă am creat niște instituții, ele vor funcționa pentru bunăstarea cetățeanului.
Că dacă avem milioane de funcționari publici, ei vor servi interesul public.
La fel de rău, e o iluzie să crezi că dacă te îmbolnăvești într-un oraș mediu spre mare, în weekend, sau de Sfânta Măria, sau în liberele legale sau în zilele-punte, sau în concediile din sistemul sanitar, sau noaptea, sau în pauza de masă cineva te va îngriji sau că prin minune o să apară un medic de gardă într-un spital unde nu sunt medici de gardă. Vei naște pe trotuar sau vei muri în chinuri, fără aer, pe un pat de spital, cu copilul mort în burtă.
Tot la fel de rău, e o iluzie să crezi că dacă un meltean îți va da o flegmă cu șaorma pe parbriz în trafic, te va înjura sau îți va înfunda cu un pumn portiera, 100 de metri mai încolo un echipaj de poliție îl va opri.
Tot o iluzie e să crezi că, că dacă îți trimiți copilul la o școală bună, la un colegiu național, el va fi ferit de droguri. E o iluzie să-l înveți să spună NU drogurilor, când de fapt ar trebui să-l înveți să spună NU colegilor. Care colegi vin la școală cu Mercedes vintage, cu Balenciaga în picioare și cu praf în creieri, așa cum au văzut acasă la mami și tati.
E o iluzie să crezi că votul nostru va aduce soluții bune când tot ce putem spera este să alegem soluția cel mai puțin proastă dintre soluțiile proaste. Pentru că, în definitiv, conducătorii noștri sunt oglinda societății noastre, a tuturor oamenilor de lângă noi.
E mai sănătos să ieșim din această iluzie și să constatăm că suntem pe cont propriu și să nu mai așteptăm nimic „de sus”. Soluțiile sunt două, după părerea mea:
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Articolul mi se pare mai degrabă o descriere a statusului cetățeanului în România de azi, care, într-adevăr, sună a lamentație, pentru că acest status e lamentabil.
Poți trăi cu asta (adică pe cont propriu) dacă ai bani și trib. Altfel, nu îți rămâne decât să speri că nu o să fii călcat pe stradă (evident că pe zebră și când tu ai verde la semafor), ars de viu într-un club/spital, omorât cu zile de nozocomiale sau de un implant cu piese reciclate de la cadavre – într-un alt spital, aruncat în aer lângă un depozit de GPL, adus la sapă de lemn pentru ca sinecuriștii să își mai facă o vilă în Monaco sau o vacanță în Dubai.
Și stați foarte liniștit, ăsta e doar prologul, încă nici nu a început actul întâi al marii lamentații.