Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Urmăresc, în aceste zile, partea a doua a serialului coreean ”Squid Game”. Despre oglinda sângeroasă a setei noastre de divertisment morbid

squid game

Foto: Lucian Alecu / Alamy / Alamy / Profimedia

Urmăresc, în aceste zile, partea a doua a serialului corean ”Squid Game” – „Jocul calamarului”. Excepțională producție, prin urmare nu e de mirare că a fost nominalizat cel mai bun film din 2024 pe rețelele de streaming. De altfel, în urmă cu trei ani, primul sezon a fost un succes mondial, iar câteva cifre culese de pe net o spun clar: 1,65 miliarde de ore vizionate doar în primele săptămâni, încasări ale platformei de streaming de peste 900 de milioane de dolari, devenind astfel cel mai vizionat film de pe platforma, 92 de nominalizări la diverse premii, dintre care 44 au fost câştigate (inclusiv 6 premii Emmy). După apariție au fost lansate concursuri identice celor din film. Adică, un „fenomen”. Și totuși, ce a alimentat acest fenomen?

În esență (pentru cei puțini probabil care nu l-au văzut) este vorba de un lanț de jocuri de copii la care participă adulți și în care, atunci când este eliminat un jucător, acesta este ucis. Despre asta este vorba, despre moarte, ca secvență de film. Persoanele care participă la acest joc funest sunt alese dintre persoane fără speranță, îndatorate, însingurate, incapabile să mai poarte războiul cu viața. 

Ideea este că cineva plătește pentru această imagine, pentru a-i privi pe alții cum mor ca într-un joc sinistru. Nimic nou până aici, în toate epocile - de la romani și până în epoca modernă, oamenii au plătit că să-i vadă pe alții cum se bat pentru viața lor. Dacă, la origini, moartea era pe bune, adică participanții chiar mureau, acum ei își declară limitele, abandonând lupta sau fiind descalificați. Dar lupta este pe bune, sângele este pe bune. Setea de sânge însă nu s-a schimbat de câteva mii de ani.

Întrebarea pe care o naște acest film este: Cine sunt indivizii dezumanizați care ar plăti să vadă oameni uciși? Cine ar fi cei care ar plăti o armată anonimizată - cei care trag au fețele acoperite de măști, poartă salopete roz, iar ierarhia este stabilită prin semne geometrice, cerc, pătrat, triunghi - ca să tragă într-o mulțime desemnată și ea doar numeric (cei vânați sunt îmbrăcați în salopete verzi și sunt identificați cu numere de la 1 la 456)?

Personajul principal, evident pozitiv, încearcă să oprească acest joc lugubru. Asta după ce, în primul sezon, câștigase chiar el marele premiu, ceea ce înseamnă că toți ceilalți participanți muriseră. 

Revenind, cine sunt acești indivizi care transformă suferința extremă a altora într-un grotesc spectacol de divertisment?

Răspunsul poate fi unul șocant: „Noi”.

Deși, în primul sezon, apar câteva personaje purtând măști mai sofisticate pe care le identificăm ca fiind cei care plătesc aceste jocuri, realitatea care străbate ecranul TV-ului este că „noi” plătim rețelele de streaming ca să aibă asemenea producții, noi le validăm, noi le premiem. Chiar dacă, aparent, suntem de partea personajului principal care încearcă să pună capăt acestui măcel, care încearcă să închidă acest abator uman, în realitate așteptăm această producție, o consumăm rapid, o savurăm și o validăm.

De fapt, noi suntem bogații doritori de sânge.

Calamarii fac parte, alături de sepii și caracatițe, dintr-o clasă de animale marine, numită cefalopode. În jurul gurii, calamarii au 10 tentacule, dintre care două sunt mai lungi și servesc la prinderea victimei. Sunt animale răpitoare care, în acest scop, își schimbă coloritul după mediul înconjurător. Într-un fel sau altul, toți ne comportăm precum prădătorii și, de foarte multe ori, viața scoate calamarul din noi. Ne întindem tentaculele, ne ademenim prada și ne modificăm înfățișarea și ambientul până nu mai distingem ce e bun și ce e nebun.

Filmul are și o undă suplimentară de perversitate - unii dintre cei împușcați sunt lăsați în viață spre a li se preleva organele ulterior. Un personaj (care se vrea) pozitiv, unul dintre executanții în combinezon roz, îi omoară însă, spre a nu fi supuși unor asemenea tratamente inumane. Asta ca și cum împușcarea lor, după pierderea unui joc de copii, ar fi totuși un tratament uman. Se induce ideea că, pentru cei care mor într-o asemenea modalitate, sfârșitul nu ar fi de fapt atât de rău. Sau, în orice caz, cel mai rău. Ce să zic? E adevărat că nimeni nu mă pune să mai uit. E adevărat că nimic nu mă oprește să opresc eu însumi jocul calamarului. Dar cu calamarul ce fac?

Încerc să nu fiu moralist și mă includ fără rezerve între bogații pământului care „vor acest sânge”. Nu încerc să mă eschivez de eticheta pe care tocmai am pus-o. Nu mai simt mai bine – dimpotrivă. Și nici nu mă opresc din a mă uita la serial. Mai am un episod, unul probabil în care vor muri alți jucători ai unor jocuri de copii și unde va curge din nou mult sânge. Probabil setea de sânge este mai puternică decât rațiunea. Întotdeauna a fost.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu curge niciun sânge... curge ketchup!
    • Like 0


Îți recomandăm

Radu Jude la Paris

Adevărul e că nu ieșim în lume cu prea multe. Cu excepția performanțelor câtorva sportivi, începând cu David Popovici, a câtorva companii private care au trecut granița și aspiră la statutul de unicorni și a filmelor din „noul val”, România nu iese prea mult în evidență. De aceea, orice „ieșire în lume” face foarte mult bine imaginii unei țări în deficit uriaș de imagine internațională.

Citește mai mult

Theodor Paleologu, diplomat și președinte al Fundației Paleologu. Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Pe fondul ascensiunii extremismului la nivel mondial, mulți se întreabă acum ce s-a întâmplat cu societatea și de unde a ieșit la lumină ura aceasta aproape perceptibilă fizic între oameni care nici nu se cunosc personal. Căci trăim, iată, vremuri în care amenințarea și injuriile sunt elemente la ordinea zilei. Mulți aproape că le ignoră, pentru că, pe nesimțite, ele s-au normalizat. Drumul de aici la agresivitate fizică e scurt. Și asupra acestui pericol atrag atenția mulți oameni ai cărților, care știu din istorie ce se întâmplă cu societățile în astfel de perioade.

Citește mai mult

politician - Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Bun, cartea Rinocerii e una despre o epidemie de “rinocerită”. Oameni de toate felurile, cu probleme normale și vieți ca ale noastre, află că în localitatea în care ei trăiesc au apărut niște rinoceri, deși situația era improbabilă. Pentru că rinocerii trăiesc pe lângă mlaștini, nu în zone secetoase, ca aceea din orașul lor. Foto: Mihajlo Maricic / Panthermedia / Profimedia

Citește mai mult

Victor Rebengiuc, Când rinocerii

Ca de obicei, bula s-a grăbit să tragă concluzii și să-i îmbrățișeze pe cei pe care îi cred vizați de piesă. Că n-au avut oportunitățile și privilegiile noastre (nu știu care noi că eu, una, nu m-am născut în puf). Că nu-și dau seama cât de nocivă e extrema dreaptă. Că o duc rău și, iată, ăsta e rezultatul unei revolte legitime. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.

Citește mai mult

 Chris M

Pentru Chris Simion-Mercurian, scriitoarea și regizoarea de teatru care a pornit visul, și pentru partenerul ei, Tiberiu Simion-Mercurian, întreaga călătorie a însemnat nouă ani de eforturi, sacrificii și momente de criză, dar și întâlniri și emoții imposibil de trăit altfel. „Nouă ani a durat. A început în 2016. A fost foarte complicat. Și foarte impredictibil.

Citește mai mult