Foto Getty Images
În Squid Game, miniseria sud-coreeană care a înregistrat cel mai mare succes din toate timpurile pentru Netflix, 456 de persoane îndatorate, „pe culmile disperării”, sunt ademenite într-un joc de supraviețuire unde lozul cel mare, pe care fiecare jucător are șansa să-l obțină, este de 38 de milioane de dolari. Ce trebuie să facă fiecare dintre cei 456 de participanți pentru a-și schimba indicele destinului de înfrânt? Ceva simplu la o primă vedere: participarea la șase jocuri de copii. Și urmează punctul culminant: înfrângerea nu echivalează doar cu eliminarea din joc, ci și cu execuția cu sânge rece, pierderea propriei vieți.
Explicațiile pertinente și argumentate ale specialiștilor
„De ce o lume întreagă are nevoie să vadă așa ceva?” și „Cum de s-au prins tocmai sud-coreenii de rețetă?”: acestea au fost întrebările la care am încercat să aflu un răspuns din partea unor specialiști.
Alexandru Bălășescu, antropolog și lector asociat la Universitatea “Royal Roads” din Canada, a răspuns acestei provocări, iar punctul de vedere este unul argumentat și bine articulat.
„Succesul miniseriei Jocul Calamarului poate fi explicat prin simpla constatare că oferă o oglindă destul de cristalină a societății actuale, de fapt a sistemului economic bazat unic pe valoarea monetară. Cu alte cuvinte, etica, morala ca valori colective sau calități individuale care nu intră într-un posibil calcul financiar pe termen scurt, nu sunt valorizate. Dimpotrivă, ele sunt văzute ca impediment în cursa pentru câștig și recompensă finală. Atenție, mă refer la societatea curentă, nu la Jocul Calamarului.
Formula pe care merge filmul este deja clasică, de la Batoru Royaru a lui Takeshi Kitano, la Jocurile Foamei, cel din urmă fiind inspirat de cel dintâi.
Fascinația acestui film cred însă că vine și din artificiul artistic extraordinar: totul poate fi o joacă de copil. Toată șarada unei vieți sub semnul spiralei sărăciei poate fi prezentată metaforic pe ecrane, iar tragicul ei poate fi atenuat prin comicul jocului. Jocurile de copii sunt fără mize mari, pentru că ele sunt de fapt metode de învățare. Îmbrăcând jocul vieții în veștmântul unui joc de copil, miza - adică viața - este și ea minimizată. Aici constă de fapt critica subtilă pe care filmul o aduce sistemului actual și care atrage, pentru că ea este percepută conștient sau subconștient de public: viețile individuale nu mai contează în goana după înavuțire, singura măsură morală validă astăzi. Ele devin miza mică a unui joc de copil. Iar mulți dintre noi se simt în această situație, alternativa fiind deprimarea. Cum spunea un filosof francez acum 20 de ani, în societățile de consum ai două șanse: fie te victimizezi, fie te infantilizezi. Jocul Calamarului propune a treia cale: devii victima unui joc de copii.
Foto: Getty Images
Coreea de Sud este o societate foarte competitivă și cu inegalități sociale enorme. Așa cum spun, e vorba doar de a crea o oglindă. În ce privește imitația în școli: filmele întotdeauna creează universuri pe care copiii le transformă în joc. Aici le retransformă (pentru că, inițial, tot un joc este). Atât timp cât nu sunt victime reale, eu cred că e ok. E un joc al învățării. Vor decide ei mai târziu dacă vor să îl perpetueze și în societatea pe care o vor construi, sau dacă vor să îi schimbe regulile. Alegerea aparține fiecărei generații”, a subliniat antropologul.
Prof. univ. dr. Tudorel Butoi, psiholog criminalist și fost șef al Laboratorului psihologic de detecție a comportamentului simulat din cadrul Poliției Capitalei, crede că succesul miniseriei poate fi explicat prin câteva trăsături ce țin de tipologia consumatorilor: „Sunt proiecții infantile care satisfac bioinstinctualitatea hedonist-agresivă/complexele de inferioritate și frustrarea tinerilor care-și defulează tensiunile în raport cu răsturnarea/ depășirea obstacolelor – prin spectaculozitatea execuțiilor cu sânge rece/crimelor în ale căror moduri de operare se identifică psihanalitic”.
Jocurile din serial, reproduse de copii
În teorie, Jocul Calamarului este un serial interzis minorilor, dar prea puțini părinți supraveghează obiceiurile de streaming ale copiilor sau au instalate programe de control parental pe tablete sau laptop. În mod previzibil, așa cum s-a întâmplat și în cazul Balenei Albastre, jocurile din miniserie au început să fie reproduse de către cei mici. Profesori din întreaga lume și psihologi atrag atenția asupra pericolului la care se expun minorii prin imitația a ceea ce văd în film, și nu e vorba de prepararea dalgonelor (ppopgi), figurinele din zahăr ars, cu o textură spumoasă, sub formă de stea, cerc, umbrelă, inimă sau altele. Elevii reproduc secvențe violente din film, cum sunt cele caracteristice primului joc, „1, 2, 3, la perete stai!”, simulează împușcăturile și sfârșesc prin a se lua la bătaie.
Despre succesul serialului și impactul asupra copiilor am discutat cu dr. Roberta Camelia Roșca, medic și psihoterapeut.
„După primele două episoade care mi s-au părut sadice, specifice Extremului Orient mai degrabă, am constatat de ce – dacă ai puterea emoțională să depășești violența – te captivează acest serial. Scenariul include o mulțime de teorii validate în psihoterapie și în viață: ideea de a oferi ceva pentru ca apoi să ceri totul din persuasiune, puterea de supraviețuire prin apartenența la grup, democrația învinsă prin convingerea părților, una câte una, ideea că oamenii care nu au ce pierde devin invincibili sau măcar extrem de periculoși, și toate astea dincolo de pretextul în sine al jocului. Protagoniștii sunt oameni disperați și imaturi emoțional care găsesc în joc un modus vivendi, violența ca supapă a fricii, mizeria umană a oamenilor dezechilibrați emoțional, dar inteligenți.
În ceea ce privește expunerea copiilor la acest gen de violență, subliniez că este cel puțin păguboasă, dacă nu dăunătoare de-a dreptul. Copiilor trebuie să li se explice sensul jocului ca modalitate de a înțelege lumea, sensul sănătos al jocului. Pentru copil, jocul este înainte de toate modalitatea de a interacționa, de a învață, de a înțelege lumea. Jocul Calamarului începe și se termină cu un joc violent practicat de copiii din zonă. Dacă celelate jocuri devin violente prin punerea în scenă, jocul asta este fundamental violent și practicat pe scară largă de acești micuți, ca și cum societatea s-ar fi dezvoltat atât de strâmb, tocmai pentru că educația copiilor s-a făcut într-un mod eronat, printr-un joc violent tolerat, cel puțin de adulții care au crescut copiii de ieri, adulții de azi… Simbolul acestui joc, al calamarului, mi se pare mesajul transmis: aveți grijă ce jocuri joacă copiii unei națiuni pentru că societatea pe care ei o vor construi se bazează pe experiența pe care cei mici, viitorii cetățeni, o trăiesc în timpul jocurilor copilăriei…”, a contextualizat specialista.
Reticență și așteptare, apoi ambiția de a-l vedea până la capăt
Am aflat de serial de pe Facebook, dintr-un grup de recomandări de filme, la care m-am întors apoi să întreb: „Pe voi ce v-a atras la Jocul Calamarului, de ce l-ați urmărit?”. Inițial, l-am luat pe „Nu!” în brațe, în ideea că de fiecare dată când aflu de vreun film că se clasează pe primul loc în box office sau că e blockbuster, aștept... să treacă valul, cronicile de întâmpinare, trendingul și, la final, mă uit, fără așteptări exagerate, cu o oarecare distanțare și reticență și cu un ochi critic.
De data asta nu am reușit, deși inițial mi-am propus să văd primul episod și să dau stand by. Văzusem Saw, The Cube, ca fiecare dintre voi cel mai probabil, și, mai nou, Battle Royale și Hunger Games, ecranizări de-ale unor cărți de succes în care acțiunea se desfășoară într-un viitor distopic în care guvernele totalitare obligă adolescență să se bată între ei. Pus în arenă, în mijlocul luptei pentru supraviețurie contra cronometru, fiecare jucător se supune unei forțe supreme, opresive, și se regăsește într-o situație de criză morală și spirituală. Așadar, știam cam la ce să mă aștept, intuiam „formula” pe care a mizat regizorul asiatic, însă, la fel ca atâția alții, după ce am dat “Play” la Jocul Calamarului nu m-am mai putut dezlipi din fața laptopului, iar la final, nu am putut decât să regret că a durat prea puțin. Și, da, nu știu de alții, dar m-am întrebat dacă aș fi aderat la un astfel de joc, însă eu sunt fascinată de ideea jocurilor și în viața reală și chiar și acu, îmi mai iau loz în plic, răzuiesc cupoane necâștigătoare, mai pun câte un bilet la „6 din 49”. Ce am simțit de la un episod la altul? Sincer, că sunt acolo, partizană cu unii, având deja favoriți, făcând prognosticuri, cu un nivel de cortizol mai ridicat decât de obicei, fără a mă mai crampona de scenele sângeroase. Psihologii ar încadra aceste stări sub cupola „adicției pentru seriale” sau a “binge watching”-ului, un termen de specialitate preluat de la americani.
De ce s-au uitat românii la Jocul Calamarului
Și pentru că nu doar eu am terminat de urmărit Jocul Calamarului într-o singură zi, de weekend, ce-i drept, am întrebat și alți români de ce le-a plăcut sau dimpotrivă la această miniserie.
„Eu unul sunt un fan al competițiilor și mi-a plăcut ideea. Este ceva nou pentru mine, dar îl cotez cu 9/10. Cât despre popularitatea serialului, aceasta se datorează în mare ofertei slabe calitativ și bogată cantitativ a platformei Netflix. Serialele bune fie le-am văzut deja, fie sunt aduse prea târziu publicului din România. O serie scurtă prinde mult mai ușor, iar după ce a prins top 10 vizionari, lumea tinde să-l urmărească. Episoadele au doză de suspans care te fac să continui să-l vezi până la final”, a povestit Gabriel.
„Serialul redă exact condiția omului de azi. Mânat de lăcomie, acesta nu mai pune preț decât pe instinctele primare”, a punctat Adrian.
„Citisem undeva, acum nu foarte mult timp, că în Coreea de Sud există şi o mişcare a tinerilor generată de acest serial, destul de serioasă. Pentru că miniseria redă destul de fidel realitatea în care trăiesc aceştia: fără venituri ori serviciu, fără certitudinea unui viitor acceptabil, cu multe credite, determinaţi de multe ori să îşi vândă organele”, a subliniat Marius.
„Serialul atrage prin autenticitate și dă dovadă de ce ar fi capabil unii oameni să facă pentru bani sau pentru a se îmbogăți. Ideea filmului s-a legat de jocurile copilăriei pe care fiecare dintre noi le-a experimentat, precum 1, 2, 3, la perete stai!, și pune jocul într-un context aparte, arătând cum poți crea un brand puternic într-un timp scurt. Serialul împrumută elemente din alte serii de filme și seriale precum costumele roșii din La Casa de Papel, lucru care a atras. Ca și scenariu, Jocul calamarului a fost greu de implementat, fiind respins timp de zece ani de multe case de producție și de mulți investitori, dar conceptul serialului rămâne autentic datorită multor elemente unice precum măștile gardienilor. Dacă ar fi să fac referire la politica PEGI, l-aș încadra că fiind PEGI 16 (condiția să ai minimum 16 ani pentru a viziona serialul)”, a argumentat Rareș.
„Oamenii sunt animale raționale și sociale, dar într-un mediu ostil sau modificat, devin pradători cu sânge rece, omoară, mint, înșeală, ajung să se distreze erijându-se în vânători. Este interesant să urmărești ca individ schimbările comportamentale ale personajelor și aștepți la final să fie unul care învinge și distruge un sistem criminal, opresiv, asta dacă nu ajunge el să îl conducă. Aceste trăsături sunt comune cu ale altor seriale precum Saw, Jocurile foamei, Povestea menajerei etc.”, a explicat și Nicole.
Serialul coreean Jocul calamarului se menține în continuare pe locul 1 în Top 10 al celor mai vizionate producții de pe Netflix România. Și nu numai la noi, producția are toate șansele să devină cel mai vizionat serial Netflix din toate timpurile.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.