Foto: Jensen Huang, CEO Nvidia (Profimedia Images)
Cu o avere netă estimată la 80 miliarde de dolari, Jensen Huang - fondatorul și CEO-ul companiei producătoare de cipuri Nvidia, este unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Când are tot ce și-ar putea dori, de ce ar valida suferința?
“Măreția vine din caracter, iar caracterul nu se formează din oameni deștepți - se formează din oameni care au suferit”, le-a spus Huang studenților de la Stanford într-o conferință.
Cum se explică sfatul său, când știm despre suferință că are capacitatea de a ne tulbura echilibrul până la ireversibilitate? Că poate acționa ca un sadic declanșator al tulburărilor provocate de stres, de la crize cardiace, la accidente vasculare cerebrale, la cancer sau tulburări mintale. Cine și-ar încuraja atunci copiii la durere și suferință?
Literatura de specialitate relatează într-adevăr cazuri semnificative de persoane care au trecut prin condiții dificile, de la traume, la condiții socio-economice precare și pierderi și care au avut capacitatea de a-și restabili echilibrul. Nu și-au “pierdut mințile”, ci, dimpotrivă, mințile lor au ieșit din stres mai puternice, triumfătoare.
Cum se explică misterul? Care este diferența între cei pe care suferința îi pierde și cei pe care îi scoate câștigători? Cum se deosebesc oamenii pentru care suferința e flama infernului și cei care, vorba cântecului, “își fac focul din cenușă”?
Întrebați cum deosebesc demonii de îngeri, sfinții spun că știi cu cine ai de-a face după cum te face să te simți când a plecat, întărit sau îngrozit.
Felul în care se diferențiază suferința perdantă de cea câștigătoare ține atât de ce lasă în urmă după ce este consumată, cât și de modul în care este primită. Mintea care este pregătită să intre în furtună având convingerea că se va întări, de obicei se întărește. Mintea care așteaptă să se prăbușească sub o pală de vânt, de obicei se pierde. În ambele cazuri, funcționează legea autoprofeției împlinite.
Andrew Huberman, profesor de neurobiologie la Stanford University, documentează în cunoscutul său podcast, Huberman Lab, unele informații din neuroștiință despre modul cum procesează creierul suferința în varianta câștigătoare.
Astfel, există o structură a creierului numită cortexul cingular anterior. O serie de studii arată că atunci când o persoană face ceva ce nu dorește să facă, de exemplu rezolvă încă un exercițiu la matematică sau se abține de la prăjitura preferată, această structură a creierului se mărește. Cu alte cuvinte, de câte ori ne împingem voința peste cât pare că ne este limita, sediul voinței din creierul nostru se întărește, se extinde. Când abandonăm efortul, sediul voinței din creier se micșorează.
Neuroștiința susține așadar credința că fricțiunea, dificultatea ne crește capacitatea de a face față provocărilor.
Sfatul fondatorului Nvidia, Jensen Huang, către tinerii de la Stanford are sens. În anumite condiții, suferința formează caractere și aduce măreție.
Ne dorim copii puternici și cu toate acestea îi învățăm dinamica pozitivismului cu orice preț, care, atunci când realitatea contrazice mantra “totul este perfect”, devine un pașaport spre eșec și dezamăgire. Ne dorim copii luptători și totuși le dăm argumentul traumei, care justifică orice, astfel încât abandonul în fața suferinței pare fezabil sub sloganul: “atât s-a putut pentru că mama și Universul sunt de vină”.
Lupta, suferința și câștigul merg mână în mână. Pentru a câștiga este în primul rând important să învățăm să pierdem. Este un exercițiu care poate fi cultivat pas cu pas.
Rezistența la suferință se poate crește, așa cum exercițiile fizice întăresc un mușchi.
În arsenalul de viață al unui copil, principiul cultivării rezistenței la suferință este mai valoros decât pozitivismul fără fundament sau cum să găsim trauma pe care toți o avem și care explică tot. Rezistența la suferință este superputerea legendarului luptător pe care am vrea să-l modelăm, pentru că el este cel care atunci când soarta îi șoptește: “nu vei rezista furtunii” îi poate șopti înapoi: “eu sunt furtuna”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Articolul de mai sus vorbește de o zonă educațională în care studenții optează liber. E o foarte mare diferență.
A nu se înțelege că nu trebuie să mai facem matematică în învățământul preuniversitar, dar la noi, spre diferență de sistemele performante, cam toate materiile se fac cu pompa. Și nu cred că are legătură cu dozele de suferință. Eu cred că are legătură cu cele 18 ore de catedră, cu comisiile de avizare care acceptă manuale din ce în ce mai savante la clase mici, de autori care n-au predat o secundă în preuniversitar, dar fac manuale și subiecte de școală etc. Nu sunt foarte sigur că educația românească are legătură cu elevul, după cum politica românească nu prea are legătură cu cetățeanul. Educația fiind, în cele din urmă, tot o politică. Ca să nu mai vorbim de politizarea învățământului românesc. E o altă discuție, dar tot din educație face parte.
E nevoie, deși poate pentru mulți care citesc pare evident—nu este doar pentru ei.