Va fi România blestemată sau binecuvântată?

Foto: Bogdan Chesaru/ Inquam Photos

Evoluțiile economice ale României din ultimele decenii ne arată o incapacitate cronică de a avea politici fiscale cu sens economic. Și când spun asta, mă refer la evaziunea fiscală care niciodată nu a fost curmată cu adevărat, mă refer la cadourile și excepțiile fiscale acordate fără noimă, pe criterii de apartenență la grupuri profesionale și nu ținând cont doar de nivelul veniturilor, mă refer la impozitarea dezechilibrată a muncii și capitalului și, în ultima instanță, la indiferenta cu care a fost tratat faptul că România are cele mai mici venituri raportate la PIB din UE.

În egală măsură, bugetul României a avut în mod constant nu doar o problemă cantitativă, ci și una calitativă, dacă ținem cont de modul sub optim în care au fost alocate resursele bugetare de-a lungul timpului. Iar aici am în vedere prioritizarea consumului asupra investițiilor, în timp ce puținii bani pentru investiții au fost alocați pe criterii neeconomice, la prețuri de multe ori supraevaluate sau în proiecte fără efecte de angrenare în economie.

Strategia fiscală a României a sfârșit în succesiunea de politici fiscale tradițional prociclice. În perioade faste economic, când veniturile bugetare au crescut, cheltuielile bugetare au crescut și ele, mai ales pentru alimentarea consumului. Apoi, în momente de scădere economică, au fost necesare ajustări forțate, de tip șoc, care nu au făcut decât să adâncească și mai mult economia în recesiune. Astfel, economia României a sfârșit prin a fi una dintre cele mai volatile din Europa.

Iar cuvântul „forțate” este esențial pentru a înțelege lipsa de apetit pentru o politică fiscală care să promoveze o strategie de dezvoltare pe termen lung, în dauna unor câștiguri economice și politice pe termen scurt. Când au fost bani, s-au dat cu amândouă mâinile, când n-au fost bani ne-am împrumutat la dobânzi ridicate și, de abia când nu a mai vrut nimeni să ne împrumute, am făcut o serie de corecții brutale pentru care, nu-i așa, i-am învinuit pe alții.

Ultimul exemplu în aceste sens este bugetul anului trecut. Creșterea economică și veniturile bugetare peste așteptări au fost însoțite de creșterea pe măsură a cheltuielilor bugetare, chiar dacă păstrarea acestora din urmă în limitele planului inițial ar fi sprijinit o reducere mai rapidă a deficitului bugetar. Cât de util ar fi fost ca în contextul geopolitic actual să avem de finanțat un deficit mai mic… Din păcate și această situație este un déjà vu, dacă ne gândim la deficitele bugetare mari cu care am fost surprinși de criza din 2008 sau de pandemie.

Apetitul tradițional al decidenților români pentru a cheltui din buget mai mult decât încasează, capătă o nouă valență odată cu perspectiva creșterii substanțiale a veniturilor bugetare prin exploatarea resurselor de gaze din Marea Neagră. Întrebat la un moment dat, un prim-ministru recent al României spunea că în locul includerii veniturilor din exploatarea gazelor într-un fond suveran, ar prefera să le folosească la reechilibrarea bugetului. Ulterior, confruntat cu o creștere a veniturilor bugetare printr-o creștere economică peste așteptări, a dat reechilibrarea pe creșterea cheltuielilor bugetare.

Problema majoră pe care cred că ar trebui să o avem în vedere este că lipsa unei tradiții a prudentei bugetare face ca, odată ce bugetul va începe să încaseze taxele substanțiale provenite din exploatarea gazelor din Marea Neagră, tradiționalele excese bugetare pot transforma România într-un studiu de caz al „blestemului resurselor”. Această sintagmă sintetizează o situație contra intuitivă cu care se confruntă țările bogate în resurse naturale. În loc ca existența unor astfel de bogății naturale să accelereze dezvoltarea economică, administrate de cele mai multe ori într-un mod ineficient și populist, ele au sfârșit prin a deveni o piatră de moară. Una dintre importantele cauze care au dus la aceste consecințe a fost considerată a fi slăbiciunea instituțiilor statului, care au permis ca sumele considerabile de bani să fie sifonate prin corupția elitelor, dar și prin „coruperea” populației.

Îmi amintesc de o vizită făcut în Kazakhstan în calitate de analist al băncii ABN AMRO, o țară mare exportatoare de hidrocarburi, uraniu și alte materii prime. Cei mai străluciți profesioniști erau angajați în sectorul public, cele mai mari salarii erau plătite în sectorul public, toată lumea era disperată să se angajeze în sectorul public. Astfel, sectorul privat era văduvit de resursele necesare ce i-ar fi permis stimularea antreprenoriatului, inovației și, în ultima instanță, progresul economic și tehnologic în industrii alternative. Priviți în lume și identificați câți dintre marii exportatori de materii prime au un sector economic care a dovedit că e capabil de dezvoltări tehnologice semnificative. Deși nu de resurse financiare au dus lipsă. Doar că aceste resurse financiare nu au fost investite, ci doar consumate, de cele mai multe ori pe produse importate din țările sărace în materii prime, dar extrem de bogate tehnologic.

România pare să aibă toate ingredientele pentru a se înscrie pe această traiectorie periculoasă. Presa economică a sesizat ritmul susținut al angajărilor în sectorul bugetar din ultimii ani, doar în ultimele 6 luni, numărul acestora crescând cu 32.000 de noi angajați. Ani la rând, creșterile salariale din sectorul bugetar au depășit substanțial creșterile din sectorul privat, ducând la o migrație din zona privată către zona bugetară. În contextul unei piețe a muncii deja tensionate, statul român practic privează prin angajări sectorul privat de resursa umană necesară dezvoltării economice. În paralel, vedem creșteri de beneficii și indemnizații, presiuni pentru exceptarea de la plata taxelor a unor categorii profesionale sau pentru includerea altora în categoria pensiilor speciale.

Cu alte cuvinte, vedem un festival al măsurilor menite să stimuleze consumul, într-un context bugetar deja dificil. Mai rău, vedem planuri de acordare de beneficii, folosind bani europeni. Toate acestea prezintă riscul major al transformării unei inflații pe parte de ofertă, într-o inflație pe parte de consum.

Faptul că de-a lungul timpului majorările veniturilor bugetare au fost „arse” cu promptitudine, cred că ar trebui să ne facă să fim extrem de preocupați. Există riscul real ca lipsa înțelepciunii va face ca explozia veniturilor bugetare din exploatarea gazelor din Marea Neagră să fie însoțită de o explozie fără noimă a cheltuielilor bugetare. O astfel de abordare i-ar asigura României o intrare în categoria țărilor blestemate și nu binecuvântate cu resurse naturale.

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp