Foto: Inquam Photos / George Călin
20 de ani trec repede - îmi spun cu ușurință astăzi. Iar ultimii 20 de ani, căci despre ei doresc să scriu, nu au trecut fără urmări, atât bune, cât și rele. Însumate, ele ne-au adus unde suntem astăzi ca popor. Retrospectiv, trebuie să recunosc - sunt mult mai puțin îngrijorat de România astăzi decât eram acum 20 de ani.
Dar de ce fac acum bilanțul acestor ultimi 20 de ani? Pentru că acum 20 de ani, am fost în fața celei mai grele opțiuni electorale din viața mea. Am fost pus în situația de a alege între rău și foarte rău. Simt că a venit timpul să ne reamintim România așa cum era ea atunci, ca să putem înțelege mai bine România așa cum este astăzi și să ne asumăm un rol constructiv în ceea ce România poate deveni mâine.
Guvernarea Convenției Democratice, alianță de partide istorice și partide ieșite din zona civică, cu Partidul Democrat, aripa pragmatică a Frontului Salvării Naționale, își dezamăgise alegătorii. Președintele Emil Constantinescu, una dintre speranțele noastre politice din acel moment, se declarase învins de servicii și renunțase la candidatura pentru un al doilea mandat. Urmarea? O divizare a partidelor de la guvernare și mai mulți candidați din zona guvernamentală pentru funcția de președinte. Drept urmare, Frontul Democrat al Salvării Naționale, PSD-ul de astăzi, și candidatul său la prezidențiale, Ion Iliescu, aveau prima șansă de a câștiga alegerile.
În această agitație tulbure avea să prospere un pericol prea puțin luat în serios: Corneliu Vadim Tudor și Partidul România Mare. Folosit din anii 80 de către serviciile regimului comunist pentru a denigra scriitorii cu tendințe democratice, poet slugarnic de curte al familiei Ceaușescu, CV Tudor își continuă activitatea toxică și după Revoluția din 1989 prin revista România Mare. Celor care nu au trăit acele vremuri și pot suporta o supradoză de calomnie, atac la persoană, elogiu al comunismului, xenofobie cronică și antisemitism virulent, le recomand o lectură a publicației România Mare din anii 90.
La sfârșitul anilor 90, situația internațională a României era incertă. Scăpasem de regimul Ceaușescu, ne poziționasem strategic corect în 1999 alături de NATO în Kosovo, dar eram încă în postura de candidat la admiterea în alianță. Perspectivele de a intra în UE erau și ele destul de îndepărtate. Mai mult, încă aveam nevoie de vize pentru a călători în spațiul Schengen. Restricțiile de călătorie din vremea pandemiei de astăzi sunt o umbră palidă a dificultăților cu care se luptau atunci românii care voiau să plece, chiar și pentru o vizită turistică, în Occident.
În 10 decembrie 2000, la al doilea tur al alegerilor prezidențiale, acestea erau cele două opțiuni de vot. La orizont se profilau fie regimul gri al FSN-ului redenumit FDSN, simbolizat de eternul Ion Iliescu, fie fanteziile dictatoriale, cu execuții pe stadioane, ale lui CV Tudor. Simțeam cum ne îndepărtăm de lumea civilizată și trebuia să alegem între cele două rele pentru a salva ce se mai putea salva.
Îmi aduc aminte și astăzi ziua turului 2 al alegerilor. Locuiam în Germania și mă hotărâsem să aleg dintre cele două rele pe cea mai mică. Era Advent și ploua. În fața consulatului României din Bonn, o coadă pestriță de oameni guralivi se încăpățâna să contrasteze cu atmosfera generală care anunța Crăciunul. Majoritatea eram oarecum resemnați și ne temeam pentru România. Și totuși, ne-am adunat să votăm în acel decembrie ploios.
Și ce ne-a adus asta? Ne-a adus, în cele din urmă, o Românie în NATO și UE. Prin prisma așteptărilor de atunci, aderarea noastră nu era deloc evidentă. Șansa ca noi să ajungem ca Bielorusia de astăzi era reală. Într-un scenariu ceva mai puțin sumbru puteam rămâne între Est și Vest, în zona în care Rusiei îi place să se extindă. Faptul că astăzi ne putem mișca în Europa, că putem munci și studia aproape fără restricții pe tot continentul, că suntem apărați de cea mai mare și democratică alianță militară, că este mult mai greu decât în 2000, pentru oricine ar fi la putere, să ne transforme din nou în dictatură, este și o mică urmare a votului util de atunci. Sigur, a fost și contextul internațional, a contat în cele din urmă și dorința covârșitoare a românilor de a fi membri NATO și UE. Dar atunci, în acel decembrie din 2000, ușa spre Europa a fost ținută deschisă de votul util din turul 2 al prezidențialelor.
Dacă privesc în urmă și încerc să măsor cu reperele pe care le aveam acum 20 de ani, constat că am ajuns bine. Un bine chinuit, e drept, din perspectiva de astăzi, dar un bine pe care se poate construi, atâta vreme cât România rămâne democratică. Faptul că am ajuns chiar și o periferie a UE și că ne propunem, cu șanse pe termen lung, să trăim ca în Europa Occidentală, este un succes prin prisma așteptărilor din 2000. Sigur, cu cât ne uităm mai mult la partenerii noștri din Uniune, cu atât mai mult ne dăm seama câte ne lipsesc astăzi. De multe dintre aceste lipsuri nu eram nici măcar conștienți în anul 2000. Aceasta este însă tema pentru următoarele alegeri. La care, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, avem de unde alege. Lipsa de opțiuni de acum 20 de ani este departe. Scuze ca să lipsim de la vot nu mai avem. Avem însă toate motivele să ne revedem în 6 decembrie la urne.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
As mai adauga o observatie de bun simt in acest spatiu frecventat de oameni,se vede , educati , si care au un limbaj elevat , civilizat . Ar fi bine si niste raspunsuri din partea autorilor acestor articole , chiar si laconice , Altfel este numai un schimb de idei , provocari , discutii intre noi , cititorii... Nici nu cred de altfel ca autorii mai cauta vreun feed back de la cei carora li se adreseaza , dupa ce publica aici...
Si apoi cand insista fiecare politician sa mergi la vot , evident spera ca optiunea ta sa-i fie favorabila . Ce-ai crede , iohanis va fi multumit daca ar iesi lumea 70 % si ar iesi psd ul cu 47%....?