Va mai trece timp până când vom ajunge la un consum sustenabil întemeiat pe o creştere economică sustenabilă

Acum, în 2017, este certă contribuţia consumului la creşterea economică a României. Iar când spun consum, socotesc toate gurile care înghit bunuri fizice şi servicii: ale populaţiei, ale unităţilor bugetare şi ale bugetului în totalitate, ale companiilor lucrative.

De aici, din zona consumului, sunt puse în mişcare motoarele tuturor economiilor lumii. Consumul populaţiei, cu deosebire, reprezentând un semnificativ feedback al fiecărei economii. Dacă la noi, bunăoară, populaţia nu va avea mai mulţi bani pentru a-şi plăti sporuri de consum, dacă magazinele, turismul, transporturile, alte servicii nu vor avea creşteri de clientelă, primul care va pierde va fi bugetul. Fiindcă încasările din impozite vor continua să nu fie după nevoi, ci după posibilităţile restrânse ale economiei. Iar în final va pierde PIB-ul, pentru că nu va avea cum să-şi urmeze sensul real, acela de furnizor de bunuri şi de servicii, care să îmbogăţească oferta internă.

Cum trăieşte familia medie

Unul dintre cele două comunicate ale Statisticii, de vinerea trecută, oglindeşte standardul de viaţă. Fiind exprimat, în medii lunare, prin structura veniturilor şi cheltuielilor în gospodăriile populaţiei. Ce vedem? Câştigul lunar al unei familii din România, în medie, este de 3085 de lei. Nici măcar o mie de euro de familie. Din această sumă, modestă, familia cheltuieşte, tot în medie, în jur de 87 de procente. Pentru consum, pentru impozite şi taxe, pentru investiţii. În total, 2692 de lei. Într-adevăr, consumul creşte în procente, o creştere pe care o considerăm consistentă, fiindcă este exprimată cu două cifre, dar în valori absolute (comparate cu alte ţări europene) creşterea nu este deloc spectaculoasă.

Din totalul cheltuielilor, 71,4 procente se duc pe consum, 19,8 pe impozite şi taxe iar pentru investiţii numai… 0,2 la sută. Nici măcar 1 la sută, deci, pentru cumpărări şi construcţii de case, pentru cumpărări de terenuri, pentru echipamente de producţie sau pentru achiziţii de acţiuni. Or, dacă investiţii nu sunt, nici creşterea avuţiei în gospodăriile populaţiei nu are de unde să vină.

Şi acum să vedem cum se împart cheltuielile de consum: 34,8 la sută – mâncarea; 18,2 la sută – locuinţa, apa, electricitatea şi gazele; 8 la sută – băuturi alcoolice şi tutun… în timp ce cheltuielile pe îmbrăcăminte şi încălţăminte sunt de numai 7,5%. Iar pentru educaţie… 0,3 la sută. Desigur, cifrele reprezintă medii lunare. Ca să descifrăm acest tablou, mi se par sugestive câteva referiri la dezbaterea globală, din ultimii 50-55 de ani, despre bogăţie şi sărăcie.

Prin anii ’60, un mare economist american, Paul Samuelson, scria că o familie nu mai e săracă dacă reuşeşte să cheltuiască pe mâncare mai puţin de o treime din venit. Dar lucrurile se complicau dacă trebuia să-şi cumpere şi o locuinţă. Sau un automobil ori alte bunuri de folosinţă îndelungată. Dacă însă – din cele trei sferturi rămase din venit după ce a rezolvat cu factura alimentară – familia putea să-şi plătească utilităţile, impozitele şi rata la bancă… totul era în ordine.

Crizele au schimbat lumea

Atunci însă, în anii ’60, când Samuelson îşi lansa judecata despre graniţa dintre sărăcie şi clasa de mijloc, lumea nu fusese încă răvăşită de marile crize energetice. Creşterea economică se bucura de cei 25 de ani de aur de după război, barilul de petrol costa câţiva dolari iar inflaţia staţiona. Socoteala făcută de economistul american putea deci să aibă acoperire în realitatea acelui timp. O familie care îşi asigura hrana doar cu o treime din venit, în condiţii cantitative şi calitative optime, avea toate motivele să spere în general – şi nu doar în privinţa coşului alimentar – la evadarea din sărăcie. 

Lucrurile n-au rămas însă la fel şi după anul 26 de după război. Două crize ale petrolului, în anii ’70, au schimbat lumea. De atunci, lumina şi căldura se scumpesc fără încetare. Dacă familia nu-şi acoperă hrana cu cel mult o treime din venit, iar cheltuielile pentru întreţinerea locuinţei şi pentru celelalte utilităţi cu altă treime, bunăstarea decentă rămâne mai departe doar o aspiraţie. Neîmplinită.

Au trecut anii ’70, au trecut şi anii ’80 şi, treptat, la interferenţa zonelor luminoase în extindere, cu cele întunecate în restrângere, a devenit tot mai mare şansa bunăstării. În zonele luminoase, care departe de a se închide se deschideau, în sensul că mulţi săraci erau absorbiţi în clasa de mijloc, reînviau şansele pentru nenumărate familii ca din veniturile curente să-şi finanţeze în bună parte cheltuielile curente, în timp ce banii pentru case şi pentru bunuri de folosinţă îndelungată să fie împrumutaţi de la bănci. Timp de cinci ani, între 2004 şi 2008, a prins şi societatea românească o bucată din acest boom global.

După 5-6 ani de boom economic, zone întregi s-au schimbat radical în bine şi au devenit de nerecunoscut; dar multe alte zone s-au schimbat prea puţin ori nu s-au schimbat deloc, fiind sub apăsarea sărăciei. E adevărat că numărul salariilor mari – în multinaţionale sau în companiile româneşti de succes – au crescut. Dar cele mai multe dintre salarii au rămas neîndestulătoare. Şi, totuşi, o bună parte a populaţiei şi-a sporit cheltuielile, şi-a intensificat împrumuturile de la bănci, iar consumul a crescut.

După ce a înţărcat bălaia…

Dar filmul s-a rupt. În vara lui 2007 în Statele Unite, în toamna lui 2008 în Europa s-a sfârşit balul. Anii de criză au dus lumea în pragul unei noi schimbări. Radicale. Criza a lovit Europa şi a lovit România. În cei doi ani de recesiune, 2009 şi 2010, apoi în cei dintâi ani de după recesiune, cu creştere economică modestă şi inflaţie mare, celor mai multe familii nu le mai ajungeau banii de la o lună la alta. Salariaţii, cei mai mulţi dintre ei, aşteptau cu nerăbdare ziua de leafă. Fiindcă îşi legau execuţia bugetului de familie de ziua în care „se dădeau banii”: cei care nu “defectau plăţile”, atunci îşi făceau cumpărăturile, îşi plăteau datoriile, îşi achitau facturile la telefon, la întreţinere, îşi plăteau chiria. Iar acest obicei nu s-a schimbat prea mult nici în anii din urmă, când creşterea economică înaintează cu cea mai mare viteză din Uniunea Europeană. Viteza e mare, dar PIB-ul nu e încă sustenabil.

Cu actuala structură a creşterii economice şi cu un tablou de cheltuieli cum este cel schiţat de Statistică, în comunicatul de vineri, avem încă de aşteptat până când clasa de mijloc va fi pentru economia noastră un motor performant, care s-o împingă înainte. Şi până când vom ajunge la un consum sustenabil, întemeiat pe o creştere economică sustenabilă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp