Foto: Getty Images
Stăteau la bloc, el la primul etaj, bunică-mea la al doilea. Pe același tronson. Îi spuneam Scănuță om sucit. Rima. Într-o primăvară a plantat un butuc de vie, chiar pe sub balcoane. A proptit-o de araci și a legat sfori de acoperiș, s-o ajute să urce. Creștea via ca Făt-Frumos, în câțiva ani a ajuns la balconul bunică-mii. Atunci să vezi scandal pe casa scării. Bunică-mea îi cerea să taie ramurile sau să și le încolăcească de balconul lui. Tot felul de insecte călătoreau pe brațele viei spre ghivecele cu flori ale bunică-mii.
Bunica lua răsaduri de flori la kilogram, de la piață. Planta flori să-i fie drag lui bunică-meu la cimitir. Numai răsadurile de vâzdoage rămâneau să locuiască pe balcon, niște măciulii galben-portocalii, supărătoare pentru sensibilitățile de vedere. Bunicul îi dăduse de grijă, încă dinainte de a simți că avea să moară, să nu prindă picior de gălbejite pe la mormânt. Gâzele însă dădeau recital pe așa culori generoase. Și nu numai gâzele. Păianjenii și țânțarii se jucau de-a v-ați ascunselea printre frunzele burtoase. Răbdarea bunică-mii a ajuns la liman când, furat de visul lui Icar, un șoarece a încercat să se agațe de țolul de cordele tras pe sub scaune.
Scănuță a rezistat stoic, și-a apărat via până la ultimul cuvânt. Via era a lui, blestema pe toți aceia care i-ar fi pus gând rău. Nici nu știau pe-atunci ce dulci aveau să fie strugurii.
Scănuță era un bețiv cumsecade. Când nu bea, făcea treabă cât doisprezece, când bea nu avea nici onoare, nici ținere de minte. S-a întâmplat ca, într-o zi, nevastă-sa să scape din mâinile lui chiar în brațele bunică-mii. Nimeni nu știuse prin ce trecea biata femeie, o femeie cuminte, gospodină, care nu îl mâniase, cu voia, niciodată pe Dumnezeu. Atât i-a trebuit bunică-mii, a adunat tot batalionul de babe de la blocuri și înarmate cu ștergare de in l-au altoit pe Scănuță până a cerut pace. La trezirea din beție bunică-mea îl aștepta cu încă un perdaf. Verbal. Scănuță își iubea nevasta, aveau împreună patru copii, toți pe la casele lor. Aveau și nepoți. Băutura îi lua mințile.
Nu a trecut mult timp și nevastă-sa s-a îmbolnăvit. Bunică-mea îl învinuia pe Scănuță, femeia suferea de supărare. A murit la fel de cuminte după cum a trăit. În liniște, fără să-i spună vreo vorbă rea, fără să-i facă vreun reproș. Scănuță s-a trezit îngenuncheat. O vreme nu a mai băut. Numai plângea. Cum o vedea pe bunică-mea, îi spunea că el fusese criminalul, el își ucisese nevasta, de prea mult bine. Babele se îmbunaseră de soarta lui. Îi mai duceau de mâncare. Bunică-mea îl lăsa să vorbească. Vorbea numai despre nevastă-sa, sfântă să fi fost și nu ar fi fost alta ca ea.
Strugurii s-au copt, dulci, dar supărați, ca niște ochi negri. Într-o dimineață, Scănuță a tăiat vița-de-vie. Se apucase iar de băut. L-a suduit bunică-mea, abia ce se învățase și ea cu via.
- Ce-ai avut cu ea, nebunule?
Scănuță n-a scos o vorbă. Peste noapte, s-a spânzurat. Plecase s-o caute pe nevastă-sa, nu mai putea trăi fără ea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.