Viața domnului Gemil: a trăi, trăinicie

 Erduan Gemil e născut în 1966, în noiembrie. Turco-tătar din Medgidia, domnul Erduan are peste treizeci și cinci de ani de când lucrează în fabrică.

A făcut Liceul Industrial numărul 2, cum se numea pe atunci (astăzi se numește Liceul Tehnologic Dragomir Hurmuzescu), care e chiar în poarta uzinei. A terminat Mecanica.

A făcut și armata, la Tohanu Vechi, la Brașov, încă are camarazii din armată, a legat prietenie pe viață cu unguri din secuime, nici nu s-a gândit vreodată să judece omul după etnie sau după religie – domnul Gemil e musulman.

Acum șaptezeci de ani, la o margine a orașului Medgidia, regimul politic de atunci a ridicat o mică fabrică de ciment. În apropiere era o carieră de marnă. Fabrica aceea aparține acum companiei Romcim, care este parte a grupului CRH, lider mondial în materiale de construcții. Pe 27 octombrie se sărbătorește „ziua cimentistului” de către câteva mii de oameni care cred că a fi „cimentist” nu e chiar de colo. Pentru că nimic din lumea concretă nu ar fi posibil fără beton. Și betonul nu ar fi posibil fără ciment. Acest proiect vă este oferit cu susținerea Romcim. Descoperim, împreună, povești de viață ale unor oameni care în mod normal nu apar în presă.

Așa, iar când s-a făcut vremea să intre în câmpul muncii, cum se cuvine, s-a trezit tânărul Erduan la o răscruce. Într-o parte era Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia (IMUM), în alta fabrica de ciment. A ales repede: în cealaltă mare uzină a Medgidiei lucrase o viață tatăl său, n-a vrut să meargă acolo, n-a avut chemare, a vrut drumul lui. Și i-a plăcut atât de mult, încât și-a legat viața de ciment.

Toată viața lui a fost aici, nu s-a văzut vreodată în altă parte, nici prin cap nu i-a dat să plece din oraș, cu atât mai puțin din România. A fost ucenic, a lucrat în atelier pe partea de reparații mecanice, apoi a ajuns și șef de echipă și de treisprezece ani a fost promovat la biroul care se ocupă cu pregătirea lucrărilor, cu inspecțiile utilajelor.

Cimentul e făcut pentru construcții care își propun să reziste trecerii timpului. Nici nu reziști în industria asta dacă nu ești serios, nu îți place munca și nu respecți clar regulile. Domnul Gemil a rezistat. Caut un cuvânt care să-l cuprindă pe acest om și îl găsesc: trăinicie. Acasă e acasă, casa e casă, serviciul e serviciu, familia e familie și totul e făcut să dureze.

Bucuria mea? Să meargă mașinile. Satisfacția că merge uzina. Dacă merge uzina, e toată lumea liniștită

În fabrică l-a prins Revoluția, aici lucra și când s-a însurat, în ’96. Și tot aici lucra și când i s-a născut fata (care a făcut Energetica la Politehnică, acum are serviciul la Constanța și mai face și doctoratul - e mulțumit de fată). Domnul Gemil a prins toate schimbările, toată tranziția fabricii.

Vă întrebați dacă a fost Revoluție la Medgidia? Ceva-ceva a fost, dar domnul Gemil n-a participat. Era la muncă, unde să fie?

Și când a fugit Ceaușescu muncea la cuptorul zece, era în reparații. Șeful de echipă era secretar de partid, un om cu care nu a avut nicio problemă, bun profesionist, așa, și cum a fugit Ceaușescu, au fugit și muncitorii în camera de comandă să vadă ce s-a întâmplat; și când au văzut, a început un pic haosul. S-au adunat la atelier, bun, ce e de făcut, ce o să fie? S-a luat decizia să se oprească tot, să se meargă acasă, până când va fi clar ce e de făcut mai departe.

Domnul Gemil a mers acasă. Alții au mers prin oraș, au spart vitrine, au ars cărți cu Ceaușescu, treaba lor. A fost așa, o euforie a eliberării, dar n-a durat mult, fiindcă au început grijile: ce va fi mai departe? Iar domnul Gemil știa una, dar bună: voia să muncească în fabrică, să fie serios, să aibă grijă să fie mașinile bine și producția să meargă înainte.

Îl întrebăm cum a fost la revoluție și, fiți atenți!, ne răspunde așa: “Fabrica n- avut de suferit”. Și după? “După nu mai avea salariul putere. Așa era la momentul respectiv.” Așadar, fabrica înainte de toate.

S-a însurat în ’96, la început de august. Anul acesta a făcut nunta de argint. Soția lucrează la spital, la Medgidia, e asistentă, la secția de nou-născuți. În toamna anului trecut au avut amândoi COVID, primul și-a dat seama domnul Gemil. Soția plecase la muncă, îi lăsase o cafea, a băut-o și a zis că prea e slabă, că nu are niciun gust, s-a dus la baie, s-a spălat cu săpun pe ochi și săpunul n-avea miros, s-a dus la bucătărie a tăiat o ceapă, nu suportă mirosul – nimic! E clar. A pus mâna pe telefon și a sunat soția – să vină repede înapoi, să nu ajungă la spital, să nu pună în pericol nou-născuții. Insist: domnul Gemil se gândește prima dată la ceilalți.

A cunoscut toate conducerile fabricii, și înainte, și după – Romcim, Lafarge, CRH, pentru domnul Gemil conducerea e conducere, dar munca tot muncă rămâne. Și în toate epocile a făcut același lucru: și-a făcut treaba, ori de câte ori a fost nevoie.

Uite cum e: niciodată, rețineți, niciodată de când are telefon mobil, nu l-a închis. Doarme cu el deschis. Se mai supără și soția când rar, tot mai rar, mai sună pe la trei noaptea, că e o urgență la fabrică.

Vine cu bucurie la serviciu și a dus și cultura regulilor respectate strict acasă, îi mai și zice soția, că parcă prea.

Într-o piesă de teatru a lui Mihail Sebastian vine vorba despre gara unui mic târg de provincie și se constată că în asemenea locuri „gara este marea, este portul, este depărtarea, este necunoscutul, este dorul de a pleca, de a fugi”. La Medgidia cum era și cum mai e?

Domnul Gemil, ca orice înțelept, face o pauză înainte să răspundă: Orașul? Unele aspecte îl mulțumesc, altele – nu. Fiindcă în afară de fabrica lor sunt tot mai puține cele care funcționează. Nu mai există cinematograf în Medgidia, iar la Sala de Cultură spectacolele sunt tot mai rare. Mereu veneau artiștii aici, la sfârșitul sezonului. Acum – tot mai puțini și nici nu mai sunt ca Stela, ca Arșinel. Nu mai zicem de Jean Constantin (supranumit “Frumosul de la Marea Neagră”), care era practic acasă. Mai ales că – dacă nu știați – Jean chiar a muncit la IMUM, a fost încadrat în fabrică!

Și atunci, dincolo de serviciu, ce îl mai bucură pe domnul Gemil? Să meargă la Sala Sporturilor. Să vadă meciuri de handbal, de volei. Echipele de Medgidia sunt bune – și la fete, și la băieți. Fotbalul a căzut. C.S. Medgidia e acum în liga a patra, dar tot e bine, că parcă renaște. Înainte vreme, Medgidia ajunsese să aibă și două echipe în liga secundă: Cimentul și IMUM. El, desigur, mereu a fost “cimentist”.

La 18 ani, pe când era ucenic, șeful de echipă avea douăzeci și trei de ani și îi vorbea doar cu dumneavoastră, nu se punea problema altfel. “Cum? De la oamenii aceștia învățam meserie!”. Exista un respect în societate, care venea din etica muncii, din respectul față de omul care muncește, și care vede că s-a cam pierdut. Fabrica este – vedeți bine – pentru domnul Gemil, o insulă.

Dar să nu cumva să vă închipuiți că e vreun nostalgic – nu e, domnule! Vede lucrurile cum au fost, cum sunt, cum s-au schimbat, le vede pe de o parte și pe de altă parte. Domnul Gemil știe ce sunt nuanțele.

Nu se gândește încă la pensie, fiindcă ar trebui să se gândească și la ce e după pensie și nu prea vrea. Concediile și le face în Turcia, de obicei, mai degrabă la mare (Marmaris!) decât la Istanbul (prea aglomerat!).

Iar în România la munte. Dă-i pădurea, apa, liniștea și nu îi mai trebuie nimic. Și prietenii, domnul Gemil îi are de o viață – are aceiași prieteni de zeci și zeci de ani și nu i-ar schimba. Dar parcă și prietenia s-a diluat în societate în anii din urmă, la fel ca solidaritatea, ca generozitatea.

Și într-o lume în care tot mai mulți vor să fie altceva, altcineva, altundeva, domnul Gemil vrea să rămână el însuși până la sfârșit.

O concluzie? Nu avem. Avem altceva. Această parte de adevăr: înainte vreme venea pe jos la serviciu. Acum, la Medgidia, la șase dimineața pe drum sunt tot mai puțini oameni pe jos. Și de la o vreme și domnul Gemil a început să vină cu mașina personală, fiindcă ține pasul cu viața, dar știe și că a rămas, totuși, ceva în urmă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp