Viața mea la tropice sau la ce să te aștepți dacă vrei să trăiești în Malaezia

Foto: Guliver Getty Images

Stăteam la etajul 8 al unui bloc din Bukit Bintang, zona de petrecere din așa-numitul triunghi de aur al Kuala Lumpur-ului care marca partea centrală-scumpă-turistică a orașului. Proprietarii apartamentului nostru erau un cuplu de chinezi zgârciți care-i jecmăneau fără scrupule pe străinii care nu știau că prețul din anunțuri trebuie negociat în jos.

Apartamentul avea patru camere, o priveliște spre Petronas Towers, un living enorm cu balcon și o bucătărie care dădea spre un al doilea balcon, cu vedere spre curtea interioară. Eu închiriam una dintre cele două camere mijlocii legate între ele printr-o baie. Colegii mei de apartament se schimbau din lună în lună, majoritatea fiind studenți sau localnici.

Bucătăria era vie: în ciuda repetatelor încercări de a ne descotorosi de toate gângăniile care mișunau prin ea, era doar o chestiune de timp până reveneau. În dulapul meu trăia o șopârlă gecko. Se făcea nevăzută cu repeziciune de fiecare dată când o surprindeam printre oale. O botezasem George.

Blocurile din Kuala Lumpur numără de obicei peste 20 de etaje și toate sunt echipate cu piscine, săli de sport, gardieni și grădini. Printre vecinii mei se numărau studenți străini, pensionari americani și englezi veniți pentru traiul ieftin și localnicele frumoase, prostituatele și maseuzele care lucrau în Bukit Bintang și ocazionala/ul transsexual.

Dacă e să iei ceva, ia GrabCar

În fiecare dimineață luam GrabCar, varianta malaeziană a Uberului, până la serviciu. Transportul în comun e prost gândit și e greu să găsești trasee care să ia mai puțin decât mersul pe jos din Bukit Bintang în Ampang Park, unde lucram. Taximetriștii te taxează automat dublu, tarif de față palidă.

Câteodată, pe lângă intrarea principală se aciua familia de maimuțe care trăia în părculețul de lângă clădirea noastră, care era tratat ca groapă de gunoi de locuitorii blocurilor mai vechi de vizavi. Maimuțele erau inofensive în principiu, dar te intimidau prin numărul și mărimea lor. Se plimbau prin fața intrării de parcă știau unde încurcau mai mult, iar eu, grădinarul cu o coadă de mătură în mână și gardianul cu mâinile în șold ne uitam neputincioși la ele, neștiind prea bine cum să reacționăm. La un moment dat trebuia să îmi iau inima în dinți și să trec pe lângă ele. Nici nu mă băgau în seamă.

Șoferii de GrabCar erau în general localnici vorbăreți și în cele 15 minute până la birou, o duceam într-un veșnic interogatoriu care urma cam aceleași linii în fiecare zi: de unde ești? Unde e asta, România? Dar pari mai degrabă... (altă naționalitate). (Nu) Ești prima româncă pe care am dus-o cu Grab! Ai venit singură? Cu soțul? Unde lucrezi? Cât câștigi? Unde stai? Cât plătești chirie? AȘA MULT? Nu pot să cred, ar trebui să plătești jumate din prețul ăla! De când ești în Malaezia? Îți place? Îți recomand (nume de destinație), e cel mai frumos loc din Malaezia! Îți place mâncarea malaeziană? Să încerci (nume neinteligibil de fel de mâncare), e cea mai bună! A, am ajuns! Lucrezi aici? Am auzit de ONGul ăsta!

Experiența de lucru malaeziană e ca un durian: provoacă reacții împărțite

Lucram deci într-un ONG faimos din domeniul sănătății care ajuta oameni care trăiau sub nivelul subzistenței să-și plătească costurile medicale. Fondatorul ONG-ului, un fost ministru înnobilat pentru serviciile aduse Malaeziei cu titlul de Dato, suferea de un caz destul de avansat de demență, dar pentru că numele și prestigiul său aduceau prea multe avantaje organizației, rămânea în poziția lui de președinte. Venea pe la lucru doar una-două zile pe săptămână, când era mai lucid, și nu i se mai dădea voie să vorbească în public sau cu jurnaliștii. Totuși, multe decizii financiare importante erau tot în mâinile lui, și deși fiica lui, care era și succesoarea lui, avea o oarecare influență asupră-i, nu era întotdeauna în stare să îl convingă că varianta ei era cea mai bună.

Biroul era întunecat și prost întreținut, cu vopseaua decojită și mochetă uzată, jaluzelele mereu trase și o curățenie îndoielnică. Podelele băilor erau mereu ude, pentru că malaezienii nu foloseau hârtie igienică, ci se spălau cu furtunul, iar unii lăsau bălți de apă stătută în urma lor. La fiecare etaj erau două camere de rugăciune musulmană, una pentru bărbați și una pentru femei.

Majoritatea colegilor erau malaezieni musulmani. Erau și câțiva malaezieni din Borneo care erau în principiu creștini și alți câțiva de etnie indiană și chineză. Politica ONG-ului era una de acceptare reciprocă, iar fiecare salariat avea zile libere în plus în funcție de religie. Astfel la birou se sărbătoreau atât Hari Raya, cât și Diwali, Anul Nou Chinezesc și Crăciunul. Nu ni se impunea cu ce să ne îmbrăcăm, dar ezitam mereu, în ciuda căldurii constante, să mă îmbrac prea sumar, atât la lucru, cât și în afara lui. În principiu din cauza privirilor pe care le atrăgeai, care erau mai degrabă indignate decât admirative.

Primisem titlul de Executive și mă ocupam de un summit al ONG-urilor din Malaezia, care presupunea un buget mult prea mare, așa că îmi petreceam jumătate din timp așteptând să aflu ce decide conducerea că pot face. Pe lângă mine, în divizia internațională mai era și o fată vietnameză. Șeful nostru era un dandy indian, un celibatar trecut de 40 de ani, pe care voluntarele noastre indiene îl vânau cu nerușinare, fapt ce îl amuza și oripila mai degrabă decât flata. Ceilalți colegi se țineau la distanță de noi, iar când m-am plâns de asta predecesorului meu, un columbian dezghețat, mi-a spus:

- A, nu-ți face griji! Mi-a luat și mie vreo doi ani așa ca să mă apropii de ei...

Cumva nu credeam că voi putea aștepta doi ani pentru un dram de prietenie.

Itinerarul cel de toate zilele

Temperatura se menținea la un constant 33°C +/-2 grade. Umiditatea era cruntă tot anul, și nu scăpai de ea decât la aer condiționat. Ploile erau mereu torențiale, de o violență înfiorătoare câteodată, cu nori negri care transformau ziua în noapte și descărcări electrice ce biciuiau cerul nemilos. Apa turna la propriu cu găleata, atât de mult, încât, cu sau fără umbrelă, te udai până la piele și nu mai vedeai în ce direcție o luai.  

După muncă, cel mai adesea mă întorceam pe jos acasă. Traficul devenea atât de intens, încât nu merita să iei o mașină sau un autobuz. Cele 15 minute de dimineață se transformau într-o oră și jumătate. Dacă mergeam pe jos direct de la lucru, o luam prin partea centrală: treceam pe lângă turnurile Petronas, prin pasajul subteran și podul suspendat care duceau înspre Bukit Bintang.

Seara, după ora opt, Bukit Bintang era împânzit de turiști. Maseurii, aliniați de-a lungul străzii, nu te lăsau să treci fără să te sâcâie insistent în fiecare zi: Masaj? Domnișoară, masaj? Din acest motiv obișnuiam să merg pe mijlocul străzii: oricum mașinile se mișcau prea încet ca să fie vreun pericol. Mereu se găsea unul care îmi făcea semne și acolo și striga ținându-și în sus lista de prețuri: MASAJ? Doar fetele de la colțul străzii erau tăcute când treceam. Mai tinerele și machiate, era ușor să-ți dai seama că își căutam alt fel de clientelă.

Mă opream deseori la restaurantul de vizavi de bloc pentru a-mi cumpăra roti canai, plăcinte coapte pe plită fierbinte, făcute cu ghee și umplute cu ou, cașcaval sau ceapă după preferințe. Obișnuiam să-mi aștept comanda lângă intrarea în restaurant și să-l privesc pe bucătarul indian cum întindea aluatul cu degetele până se făcea subțire ca o batistă și-apoi îl punea la prăjit. Pe acoperișurile mașinilor parcate pe marginea străzii se întindeau pisici vagaboande cu cozi ce păreau ciuntite de o mână crudă. Am aflat că era un defect genetic moștenit de la pisicile Bobtail aduse în Malaezia probabil în perioada ocupației japoneze. Câini vagabonzi nu erau, pentru că musulmanii nu aveau voie să pună mâna pe ei, dar Profetul avusese o pisică, așa că felinele o duceau destul de bine.

Vizavi de restaurant era o clădire veche, parțial abandonată, în fața căreia se instalase o cafenea mobilată șic. Vindea prăjituri, sandvișuri și pâine proaspăt făcute și dădea la maxim muzica pop americană pentru a anunța lumii că este de sorginte vestică. Păcat că cele câteva mese pe care le aveau erau instalate chiar deasupra canalului care, pe lângă că mirosea, mai avea și câțiva șobolani.

O cameră cu priveliște și lucruri zburătoare

Priveliștea din apartament era spectaculoasă seara și mă mândream cu ea tuturor vizitatorilor mei. Turnurile Petronas erau iluminate, la fel și piscinele blocurilor din jur. Dedesubt se vedeau palmierii din grădina de la parter. Zumzetul din Bukit Bintang ajungea până la noi mai stins în timpul săptămânii și mai intens în weekenduri datorită bubuiturilor cluburilor.

Noaptea, intermitent intra în cameră unul din gândacii zburători de zece centimetri care se aventurau înăuntru prin ferestrele deschise sau pe sub uși. Aveam un sertar întreg de insecticide pentru a mă apăra de ei. O prietenă care stătea la etajul 29 în aceeași clădire spunea că nu aveau atâtea probleme cu insectele, dar în schimb ocazional le mai zbura câte un liliac în casă.

Dormeam cu aerul condiționat mereu pornit și perdelele trase pentru a opri luminile frumoasei mele priveliști de a mă ține trează toată noaptea.

A doua zi, o luam de la capăt: cu o cană din faimoasa cafea albă de Ipoh și coada lui George dispărând alarmată după borcanul cu zahăr. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp