„La fel era și pe vremea noastră”. De câte ori nu ați auzit aceste cuvinte spuse în legătură cu școala românească? Așa am crezut și eu când mi-am înscris copilul în clasa I. Aveam să constat destul de repede că lucrurile s-au schimbat mult între timp.
La prima ședință cu părinții s-a discutat cam o oră despre cele două degețele pe care trebuie să le lase copilul la fiecare rând nou scris în caiet. Ce te faci că unii copii au degețele mai slabe, alții - mai grăsuțe. Așa că subiectul s-a dovedit a fi unul cu greutate. Într-un final îndelung amânat, s-a ajuns la consens: două degețele egal trei căsuțe, indiferent de dimensiunile copilului.
Un timp a fost liniște – lucrurile păreau să meargă cum-necum de la sine. Apoi, în preajma sărbătorilor, Inbox-ul e-mailului personal a explodat. Subiectul de maximă importanță, cu semn de exclamare roșu - Cadoul Doamnei Învățătoare. Timp de o lună și jumătate am primit în medie cam douăzeci de e-mailuri pe zi: cât, cum, ce și de unde? Toate aceste întrebări aveau un singur răspuns: obiectul destinat celei care are în grijă educația copiilor noștri.
La început s-a discutat intens suma: 100 de lei de copil a fost prima propunere - și ultima. Câțiva părinți au îndrăznit să protesteze: nu e totuși prea mult? Dacă înmulțim 100 lei cu 32, numărul copiilor din clasă, atunci obținem o cifră puțin cam prea mare pentru un cadou de Crăciun. Nu, nu e – au umplut repede Inbox-ul răspunsurile altor părinți. Vorbim de omul care are în grijă viitorul copiilor noștri. De omul care timp de 4 ani va fi și mama și tatăl de la școală.
„Dumneavoastră cum evaluați acest efort, care oricum nu încape în cifre?” Și discuțiile au continuat pe această temă. Într-un final, cei care au propus o sumă mai mică au fost nevoiți să cedeze în fața argumentelor venite din tabăra adversă. Așa s-a ajuns la cifra rotundă de 3200 lei. După care a apărut, firesc, cea de-a doua întrebare: ce facem cu banii, ce cumpărăm? „De suma asta se poate lua și o canapea” – a remarcat un părinte mai hâtru. Chiar așa, a răspuns altul – nu-i o idee tocmai rea. „E cineva mai apropiat de doamna învățătoare, cineva care îi cunoaște casa și poate aprecia dacă un asemenea cadou ar fi binevenit?” „Haida-de, poate nu-i place”, a răspuns același glumeț. „Păi luăm ceva de bun-gust”. „Definiți, vă rog, bunul gust” – a replicat altcineva. Și discuțiile au continuat în această manieră timp de zile și chiar săptămâni. Chiar nu mai știu ce s-a cumpărat până la urmă. Au trecut ceva ani și, recunosc, la un moment dat am pierdut șirul e-mailurilor. Știu doar că s-a luat ceva de toți banii – ar fi fost jignitor să îi dăm doamnei un plic. Și că acel ceva a fost oferit în mare secret - sigur nu la cancelarie.
Interesul unor părinți pentru acest subiect a rămas constant pe parcursul celor patru ani de ciclu primar, în timp ce interesul altora a scăzut pe măsură ce doamna învățătoare se dovedea a fi o mamă bună pentru unii copiii și un tată vitreg pentru alții. Unii părinți au scăzut cu de la sine putere suma licitată de forul conducător al clasei (chiar și eu mi-am arogat acest drept), în timp ce alții pur și simplu au încetat să mai cotizeze. Am tot respectul pentru părinții din ultima categorie. Și recunosc că nu am avut curajul lor: am bănuit mereu – și la un moment dat am avut și confirmarea – că lista cu cine-cât a cotizat ajungea de fiecare dată și la doamna învățătoare. La avizat. FYI (For Your Info) – cum se spune în limbaj de corporație. Și am sperat prostește în tot acest timp că al meu copil nu va rămâne la nesfârșit pe lista oilor negre. Copilul, la rândul lui, a sperat și el că doamna învățătoare va pricepe într-un final că dacă cere lămuriri la ore este pentru că vrea să înțeleagă și nu pentru că e neatent, dacă povestește ceva din ce a citit în completarea lucrurilor spuse de doamna învățătoare la lecție este pentru că vrea să împărtășească și să discute, nu pentru că e obraznic, dacă aleargă în pauze e pentru că pur și simplu nu poate sta nemișcat timp de patru ore într-o bancă incomodă - și dacă într-un final a devenit unul dintre neascultătorii clasei a fost pentru că a înțeles că altfel nu e băgat în seamă. „La cât e de deștept, ar trebui să fie primul din clasă” - a repetat doamna timp de patru ani, în timp ce el, copilul, se încăpățâna să rămână la mijlocul clasamentului clasei, nedespărțit de prietenul lui cel mai bun nici măcar la evaluări.
Cadourilor de Crăciun li s-au adăugat cadourile de Paște și cele de sfârșit de an școlar. Iar pe măsură ce sumele adunate de la părinți se diminuau, acestea au căpătat forme ceva mai ușor manevrabile: o geantă în care s-a introdus un plic, că știe doamna mai bine ce-i trebuie, apoi un ceas în a cărui cutie s-a introdus un plic, apoi un portofel în care n-a mai încăput plicul, ci s-a vărsat direct conținutul.
Cum spuneam, nu mai știu care a fost primul cadou, dar îl țin minte clar pe ultimul, cel de clasa a IV-a, oferit la finalul unei serbări memorabile: câteva mame plângeau în colțuri, înduioșate de iminenta despărțire de doamna învățătoare, o alta (gravidă și cu un bebeluș în brațe, care molfăia o țâță) privea într-un punct fix, în timp ce câțiva tătici harnici filmau reprezentația copiilor, înșirați în fața tablei – mutră lungă și plictisită în 32 de variante. Cât despre reprezentație, aceasta s-a rezumat în totalitate la cântece și poezii despre, cu și pentru doamna învățătoare – despre eforturile din timpul celor patru ani, despre dedicarea de care a dat dovadă, despre dragostea cu care i-a îndrumat și apreciat pe toți etc. etc. etc. Nimic despre eforturile de zi cu zi ale copiilor, despre bucuria – sau lipsa acesteia – de a merge la școală, de a învăța, de a evolua.
Așa că ultimul cadou al doamnei nu putea fi altceva decât o carte, între copertele căreia s-a ascuns – timid și mult mai subțire de data asta - un plic. Nu mai știu titlul cărții, dar n-am nici cea mai mică îndoială că a fost un cadou inspirat: de vreme ce școala era despre și pentru doamna învățătoare, „minunile ascunse între filele cărții”, oricare ar fi fost acestea, erau cu siguranță binevenite.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cele mai aprise discutii pe email ale parintilor sunt cele legate de cadorile pe care sa le cumparam invatatoarei si apoi profesoarelor.
Nici un alt subiect nu le atrage atentia: curatenia in clase, in toalete, profesorii indiferenti, volumul de lectii din clasa I, cand cei mici lucreaza cate 3 ore in fiecare zi. "Lasa, sa lucreze, de ce sa stea pe tableta?", spun parintii. "Dar puteti sa va implicati, sa-i trimiteti sa faca un sport, ceva care sa-i pasioneze" . E prea greu pentru unii parinti sa se organizeze.
Si ramane subiectul : Ce facem cu banii stransi de cadouri? Ce luam? 100×35...este o suma importanta..
Daca nu te implici, esti evidentiat pe tabele care circula pe email...ca nu ai dat.
Si in consecinta dai.
Am reusit doar sa-i temperez spunand: Dragi parinti, aceasta suma este imensa, propun sa-i impartim intre cadorile pentru 2 eveninente: ca de exemplu 8 martie si Pasti.
Au mai avut cativa parinti curaj sa-mi dea dreptate si propunerea a fost adoptata.
De ce atata dorinta de a face pe plac doamnei/ doamnelor?
Ca doar Gigel al meu invata si isi vede de treaba, nu?
Daca povestea e reala , TOTI care cotizati la asa ceva sunteti vinovati ,desavantajati copiii, incurajati mita sow va declar VINOVATI.
Cine primeste pesches ,nu e om cinstit ,de profesor nici ,nu intra in discutie .e SAMSAR la balciul de vite...
Sa va fie rusine ca distrugeti si ultima bruma de demnitate a copiilor vostri care,sunt ce sunt azi .( nu toti,precis, mai gasiti coloane vertebrale....raritati ,care prefera nici sa se uite inapoi cu manie -de sila si rusine )
Ceea ce mi se pare ingrijorator in acest fenoment este inversunarea parintilor in a incuraja acest comportament. Daca indraznesti sa zici ca e exagerat sa dai 100 Ron, brusc se intorc o multime de priviri critice catre tine, esti catalogat drept sarac sau neinteresat de viitorul copilului, si, prin bunavointa catorva parinti loiali, pana la sfarsitul sedintei dna invatatoare stie clar cine contribuie si cine nu.
Vorbim de coruptie cu atata inversunare, ne scoatem copiii in piata sa protestam impotriva coruptiei si sa-i invatam regulile etice... si apoi ne intoarcem acasa si ii invatam cum sa cumpere bunavointa "doamnei invatatoare"! Nu e asta oare ipocrizie?
Ati fost doar voi, "spuma". Doar n-o fi fost la cumparaturi 30 de copii si tot atatia parinti. Celorlalti copii, gestul doamnei desigur li s-a parut o reparatie morala facuta lor.
Pacat pentru aceasta formulare grosolana, ca in rest articolul nu e rau.