Nota vrajbei noastre. Poziția elevului în școala românească

Articol de Anca Chimoiu și Ramona Loznianu

Stai în banca ta. Nu vorbi neîntrebat. Dacă ai ceva de spus ridică două degete. Degetele vorbesc în locul tău. Îi spun celei de la catedră că ești pregătit. Elevii clasei a VII-a și-au învățat bine lecția. Nu, nu lecția de chimie. Lecția tăcerii. Nimeni nu vrea să spargă gheața. Profesoara încearcă să încălzească aerul de ora 8 dimineața. ”Hai, curaj, nu pun note azi.” Adelina ezită. A învățat, dar nu e niciodată sigură pe ce știe. Are deja două note bune și-ar prefera să stea în banca ei. Dar degetele i-au luat-o înainte. Degetele nu știu ce e frica.

Adelina e acum în fața tablei. Nu se uită nici la colegi și nici la profesoară. Privește tabla cea neagră, pe care se dau toate bătăliile. Profesoara dictează enunțul cu voce domoală. Fetița scrie câteva formule, apoi se oprește. Își căută cuvintele potrivite pentru a ruga profesoara să repete, dar cadrul didactic își găsește vorbele mai repede. 

„Hai, fetițo, nici măcar atâta nu ești în stare să scrii?” Fata se înroșește. Creta se rupe în mână. Ochii lăcrimează. Nu, Adelinei nu îi vine să plângă. E doar alergică la agresivitate, așa cum alții sunt alergici la părul de pisică sau la polen. Somatizează frica prin lăcrimare excesivă și strănut necontrolat. Dar cea de la catedră nu se lasă înduioșată de lacrimi. Dimpotrivă, lacrimile o enervează. „Ce ai, fată, ești dusă, ești pe altă lume? Nu știi să scrii? Pe azi ai 3. Te mai ascult și data viitoare”.

Data viitoare Adelina a hotărât să chiulească. Poate-poate uită profesoara. Când și-a văzut colega căutând-o pe terenul de sport, a știut că n-avea cum să scape. De data asta n-a mai fost vorba de ascultare. Profesoara a început să țipe de cum văzut-o intrând pe ușa clasei, iar reacția alergică a Adelinei s-a declanșat, ca și data trecută, imediat. Copila a cerut un șervețel, un coleg i-a aruncat un pachet de batiste. Fetița s-a întins să îl prindă și din greșeală a răsturnat un penar. Avea să primească iar un 3, dar asta chiar n-a mai mirat-o. Surpriza a fost doar scăderea notei la purtare: profesoara a motivat cererea prin chiul și comportament inadecvat.

Am ales să păstrăm anonimatul fetei, pentru a nu o expune și mai mult. Imaginați-v-o întoarsă cu spatele și cu vocea distorsionată, ascunsă în spatele unui nume de împrumut.

Astăzi ea e Adelina, dar puteam la fel de bine să îi spunem Frica. Frica de consecințe. Frica și panica induc creierului starea de îngheț. Asemeni celei din interiorul congelatorului. Atunci când intră în această stare, creierul nu mai funcționează. Creierul vrea un singur lucru: ca amenințarea să înceteze. Țipete, jigniri, ironii gratuite, făcutul de râs în fața colegilor și, nu în ultimul rând, notarea nedreaptă - toate acestea sunt amenințări care induc starea de îngheț specifică traumei. Comportamentele care induc creierului această stare intră în categoria bullying.

Despre ”bullyingul mare” s-a tot scris în ultimii ani. Agresiunile majore, cu consecințe imediate, atrag imediat atenția presei. Pe de altă parte, ”bullyingul mic”, de zi cu zi, e un subiect care scapă printre degete. Știm cu toții de existența lui, dar nu prea știm de unde să începem atunci când vrem să vorbim despre. Dacă nu aveți copii la școală, vă propunem să întrebați orice elev, luat la întâmplare. Iar dacă aveți, deja știți despre ce vorbim. În plan imediat, consecințele se traduc în note. În plan îndepărtat, ele pot determina viitorul unui elev. De ele depinde accesul la un liceu bun și, mai departe, la facultate.

Conform legii învățământului, nota exprimă rezultatele evaluării cunoștințelor. Altfel spus, este unitatea de măsură a cunoștințelor elevului. Și, tot conform legii, ”notarea elevilor fără utilizarea și respectarea standardelor naționale și a metodologiilor de evaluare constituie abatere disciplinară și se sancționează conform prevederilor prezentei legi.” 

Cele două note de 3 primite de Adelina, eleva din întâmplarea de mai sus, nu au nimic în comun cu evaluarea corectă. Totuși atât ea, cât și mama ei nu vor să acționeze în niciun fel împotriva cadrului didactic, deși legea prevede sancțiuni. Pentru că le e frică. Frică de ce, ne întrebăm cu toții?

Frică de note. La începutul fiecărui an școlar, elevii se aliniază la start, profesorii își iau cataloagele în primire, iar părinții fac galerie de pe margine. Toți participă în felul lor la cursa în care tot ceea ce contează e rezultatul final - nota - și prin care fiecare categorie primește validarea: elevul află măsura valorii, cadrul didactic pe cea a performanțelor profesionale, iar părintele - recompensa pentru efortul depus în creșterea și educarea odraslei. ”Părinții se realizează prin copii”, spune mama personajului principal din filmul Poziția Copilului. E un tablou pe care îl cunoaștem cu toții prea bine. Fiecare dintre noi a fost distribuit până acum în cel puțin un rol dintre cele de mai sus. Iar dacă filmul amintit e despre poziția copilului în fața părintelui, filmul acestei documentări este despre poziția copilului în fața profesorului în momentul de grație al evaluării și notării. Momentul în care elevul e în fața tablei negre sau a foii de hârtie albe. Momentul în care profesorul trece, cu roșu pe caiet sau lucrări, cu albastru în catalog, nota vrajbei noastre.

1. Te doare, mă, te doare – Nota ca unitate de măsură a bullyingului

Relațiile de tip bullying au intrat abia de curând în atenția opiniei publice. Primul studiu de amploare dedicat acestui fenomen, Bullyingul în rândul copiilor al Organizației Salvați Copiii, a fost publicat abia în acest an și se referă doar la relația elev-elev. Încă de la început studiul subliniază că bullyingul, care apare frecvent în relațiile dintre copii, este o consecință a modului de relaționare cu părinții și, nu în ultimul rând, cu profesorii: ”la finalul anului 2013, [...] 87% dintre elevi mărturiseau că au fost cel puțin o dată implicați într-o situație de abuz verbal din partea unui cadru didactic”. Cercetarea aduce și o altă informație despre gradul de conștientizare a fenomenului: peste jumătate dintre elevii respondenți, 52%, nici măcar nu cunosc termenul. În plus, doar 13% dintre copii au auzit acest cuvânt în mediu educațional, la ora de dirigenție.

Bianca Ioana Mada - autoarea tezei de doctorat Comportamentul de intimidare (bullying). Factori explicativi și modalități de prevenție în mediul școlar - dedică un întreg capitol relației profesor-elev. Mada oferă și o explicație a fenomenului: bullyingul apare în special în ciclul gimnazial, când elevii trebuie să se adapteze nu doar stilurilor de predare diferite ale profesorilor, ci și unor modalități de evaluare și notare diferite. La aceasta se adaugă presiunea părinților pentru note și intrarea în pre-adolescență. Mada consideră că nodul problemei îl reprezintă conceperea și realizarea relației pedagogice preponderent ca relație de putere. În contextul actual elevii își doresc un parteneriat cu profesorii lor, dar aceștia preferă stilul autoritar din dorința de a controla excesiv clasa. Iar sistemul de notare este, alături de limbaj și modul de comunicare, o modalitate frecventă de bullying. Altfel spus, tonul superior sau jiginitor, notarea nedreaptă, discriminările între elevi.

Autoarea tezei a realizat un studiu calitativ pe 302 elevi (clasele V-VII) din trei școli din Oradea, despre percepția elevilor vizavi de comportamentele de intimidare ale profesorilor. Dintre elevii orădeni intervievați, 9,2% consideră că profesorii dau note nedrepte foarte des sau des, 4,2% - deseori, 16,5% - uneori, 28,8% - rar, 45,4% - foarte rar. Din punctul de vedere al copiilor, reducerea agresivității se poate evita prin renunțarea la evaluări neobiective, concretizate în note nedrepte, și în adoptarea unor măsuri de protecție împotriva comportamentelor de autoritate excesivă ale cadrelor didactice. Acestea provoacă la rândul lor acte de bullying din partea elevilor, pentru că foarte mulți acceptă în mod formal nota, dar în realitate o contestă. Și atunci apare indisciplina, adică nerespectarea regulilor sugerate de profesor și regulamentul școlar. Sigur, notele nedrepte sunt doar un aspect al bullyingului, dar unul important, iar studiul se referă și la alte forme de bullying din relația profesor-elev, de la jigniri până la atingeri corporale. 

Teza sociologului este nuanțată de cea a unui psiholog cu mare experiență în terapie pediatrică. Viki Dumitrache este Președinta Colegiului Psihologilor din Ialomița. Înainte de a-și deschide cabinetul individual de consiliere, a făcut 10 ani de terapie în cadrul Protecției Copilului, din care ultimii 5 i-a petrecut la cabinetul de consiliere psihologică dedicat părinților și copiilor, unde a lăsat peste 7.000 de dosare.

Viki Dumitrache explică legătura dintre toate formele de bullying care apar în școală și sistemul de evaluare și notare. ”Veriga de legătură este evoluția bătăii. Nu mai putem bate copilul, dar îl intimidăm și amenințăm cu notele”, afirmă psihologul. Pentru că, deși nici asta nu e legal, e ceva mult mai greu de demonstrat. Așa cum observa și Mada, bullyingul prin notă este consecința unui cuplu de forțe care pun presiune asupra elevului: profesorii și părinții. Iar aceștia din urmă nu doar tolerează de multe ori bullyingul, dar îl solicită și legitimează, mai ales dacă este vorba de materiile de examen pentru admiterea la liceu: matematică și română. ”Părinții consideră de multe ori că, cel puțin la aceste două materii, e bine să ai profesori cărora să le știi de frică” - susține psihologul. 

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

La începutul lui 2016, cazul profesorului de matematică de la Colegiul Național Tudor Vianu din Capitală, care a pus un elev să se târască în genunchi pentru un punct în plus la teza de matematică, a fost intens mediatizat. Profesorul s-a apărat incluzând incidentul în categoria glumă, iar o parte dintre elevi și părinți au sărit să îi apere reputația, argumentând că este un profesor cu rezultate bune. Totuși pentru Asociația Părinților din Colegiul Tudor Vianu ”clasarea incidentului și etichetarea lui drept o glumă nu face decât să fie un indicator de rezultat pentru ceea ce se întâmplă de mulți ani în sistemul școlilor de elită din București și, posibil, la nivel național.” În plus, împărțirea părinților în două tabere este simptomatică pentru mediul școlar românesc.

Viki Dumitrache vorbește despre gestul profesorului de matematică din perspectiva psihologului: ”Oricum ai privi lucrurile, atitudinea profesorului este una de superioritate, iar situația în care e pus elevul nu poate fi decât umilitoare. Chiar dacă elevul a implorat nota, profesorul nu are voie să acorde note astfel. ” De asemenea, psihologul califică atitudinea părinților care au luat apărarea profesorului drept ”o chestiune machiavelică, nu contează cum, nu contează mijloacele... Oamenii au această tendință, dacă au de ales între două recompense, una acum și una mai târziu, o aleg întotdeauna pe cea de acum.” Iar dintre toate pedigriurile, titlurile academice rămân cele mai râvnite.

Despre probleme de percepție și minimizarea gravității bullyingului vorbesc și cifrele indicate de Bianca Ioana Mada în teza de doctorat: 54,2% dintre elevii chestionați consideră deloc grav sau puțin grav fenomenul notării nedrepte. Iar cercetarea făcută la Oradea confirmă că bullyingul prin notă, cum este cel din mult discutatul caz Vianu, nu este un caz izolat – fapt probat și de relatarea care urmează.

Cristiana Petrache este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Octav Onicescu din Capitală. Pentru că acum are profesori noi și a scăpat de frica admiterii în liceu, eleva are curaj să vorbească despre profesoara de română din generală. ”Nimeni din clasă nu o suporta pe profesoara de română. Avea stilul ăsta foarte dur. Înainte de ora ei, toată lumea tremura. Jumătate de clasă era în situație de corijență. [...] Lua fiecare copil din catalog și punea o singură întrebare. Dacă nu știai, îți dădea 4 direct, dar dacă știai, nu îți dădea 10”. Cristiana nu a luat niciodată 10 la română. Mai mult decât atât, ajunsese să nu mai doarmă noaptea de frica profesoarei. Deși în școală era o elevă de nota 7 la română, Cristiana a luat 8,55 la admiterea în liceu. 

2. Nota 0 la purtare – Falimentul educației în cifre

În urmă cu câteva luni, ministrul Educației Mircea Dumitru declara într-o emisiune televizată că 70% dintre elevii români se simt la școală nefericiți și singuri. Subiectul nefericirii elevilor a devenit peste noapte unul intens dezbătut în presă sau în rețelele sociale din România. Și nu puțini au fost cei care au afirmat că școala nu e responsabilă de fericirea elevilor. În acest context, prof. univ. dr. Adrian Hatos a interpretat datele oferite de ministru, iar rezultatele acestei analize s-au concretizat în studiul Sunt elevii români nefericiți la școală? – explorarea conceptului pe baza anchetei PISA 2012.

Iată și câteva dintre concluzii: elevii români sunt cei mai nefericiți sau mai bine zis cei mai înstrăinați de școală din lume (locul 68 din 68 de țări). Mai mult, sentimentul apartenenței la școală în România este prezis în proporție de 75% de percepția relațiilor cu profesorii, de evaluarea rezultatelor și a conținutului învățării. Surprizător este următorul fapt: sentimentul apartenenței la școală este corelat semnificativ, atât la nivel individual, cât și la cel de țară, cu rezultatele la testele de competențe (matematică, știință, citire). Altfel spus, ai rezultate școlare mai bune la materiile de examen pentru admiterea în liceu dacă te simți valorizat de școală. Ai șanse mai mari să intri la un liceu bun, cu un mediu sănătos, dacă te simți bine la școală. Iar liceul determină accesul la facultate, unde se stabilesc cele mai importante relații și aproape tot viitorul.

Același lucru, dar din alte perspective, ne spune și Viki Dumitrache: ”Sunt tot mai mulți copii în zilele noastre care dezvoltă o depresie de relație vizavi de școală.” Asta înseamnă că ei nu sunt deprimați per total, pot funcționa foarte bine pe alt tip de relații, dar s-au obișnuit cu ideea că la școală lucrurile trebuie luate așa cum sunt, că nu se poate schimba nimic, că notele sunt la mâna profesorului și că nu se iau pe merit, susține psihologul. ”E multă înstrăinare în relația cu școala, copilul merge la școală pentru că trebuie să o facă, pentru că nu se poate altfel, dar nu așteaptă nimic bun de la această relație.”

Revenim la studiul PISA 2012: faptul că elevii români sunt cei mai nefericiți din lume este corelat cu altă cifră la fel de îngrijorătoare. Conform aceleiași anchete realizate pe 510.000 școlari din lume, 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcționali. Ce înseamnă asta? Elevii știu să scrie și să citească, dar nu pot descifra sensul unui text, nu știu să facă un raționament simplu, nu știu să aplice noțiuni elementare de matematică în viața de zi cu zi sau nu sunt capabili să formuleze o opinie proprie. Iar toți acești elevi sunt deja la liceu, ceea ce înseamnă că au trecut prin 8 clase de studiu în care au primit note de promovare de la profesorii lor. Dacă privim aceste rezultate din perspectiva legii educației, conform căreia ”scopul evaluării este acela de a orienta și de a optimiza învățarea”, înseamnă că cel puțin jumătate din notele de trecere obținute în sistemul românesc de învățământ nu reflectă cu adevărat nivelul cunoștințelor elevilor.  

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Problema analfabetismului funcțional nu este doar una românească, îngrijorător este doar procentul. În țările europene media este de doar 19% și, cu toate acestea, reducerea procentului de analfabeți funcționali este o prioritate a educației. De ce? Pentru că analfabetismul funcțional are pe termen lung costuri care se reflectă nu doar în promovabilitatea elevilor, singura care pare să conteze cu adevărat la noi, unde în fiecare an eficiența învățământului este măsurată prin rezultatele la Bacalaureat. Unele companii private din Statele Unite ale Americii sau din Europa investesc constant sume în reducerea analfabetismului funcțional al angajaților, pentru că există o legătură directă între nivelul productivității și nivelul acestuia. După cum există o legătură directă între procentele pe țară și nivelul PIB-ului din țara respectivă.

Viki Dumitrache vorbește la rândul ei despre impactul pe termen lung al sistemului de evaluare: notarea strâmbă, nedreaptă afectează clar evoluția profesională. Iată și explicația: odată ce ai asociat școala cu ceva neplăcut și nedrept, vei asocia procesul de învățare cu ceva neplăcut; și atunci, indiferent ce profesie ai alege, rămâi în zona superficialității. ”Dacă în școală ai avut stima de sine scăzută și n-ai avut bucuria învățării la nicio materie, nu prea ai de unde să lași loc nici creativității, nici profunzimii”, afirmă psihologul. În plus, relația elev-profesor este sâmburele relației cu șeful de la muncă, dar și cu instituțiile în general. Relația cu Poliția, Guvernul, cu toate autoritățile statului sunt definite de relațiile cu profesorii și cu școala. Dacă ai cultivat ipocrizia, vei continua să faci asta. Dacă ai fost genul care încearcă să păcălească regulile, vei încerca mereu să o faci.

Ne permitem să ducem mai departe raționamentul psihologului: dacă notarea nedreaptă nu ți se pare ceva grav, așa cum consideră peste jumătate dintre elevii intervievați de Bianca Ioana Mada, atunci nici furtul, plagiatul sau corupția nu ți se vor părea grave. Și nu ți se va părea greșit să votezi o listă de parlamentari urmăriți penal, după cum nu ți se va părea nefiresc să dai mită pentru a câștiga o licitație.

Dar să ne întoarcem la școală și la note: există o legătură directă, consideră Viki Dumitrache, între analfabetismul funcțional și sancționarea tuturor greșelilor prin notă. Pentru că astfel educația devine un dresaj, în urma căruia elevul se refugiază în zona învățatului mecanicist: ”Copiii nu mai au curaj să încerce, iar în timp pierd nu doar creativitatea, ci și capacitatea de a gândi pe cont propriu.”, rezumă psihologul.

Ion Creangă vorbea despre școala din vremea sa ca despre un ”cumplit meșteșug de tâmpenie”. 200 de ani mai târziu, având la îndemână instrumente elaborate de măsurare sociologică, ajungem la o concluzie asemănătoare. Aproape 50% dintre elevi, analfabeții funcționali pe care îi generează astăzi școala românească, nu pot înțelege sensul unui text și al unei cerințe de examen. Și tot jumătate dintre elevii de azi nu pot interpreta corect comportamentele de bullying din partea profesorilor, drept pentru care consideră deloc grav sau puțin grav folosirea injustă a notei. Procentele din teza de doctorat a Biancăi Ioana Mada, 54,2%, sunt puțin mai mari decât cele care indică ponderea analfabetismului funcțional din România, dar semnificativ apropiate. Iar între ele se situează procentul copiilor care nu cunosc termenul de bullying, conform studiului Organizației Salvați Copiii: 52%. 

3. Sobieski și elevii – Lecție deschisă

”Nota e o armă, iar catalogul întunecă mințile utilizatorilor lui.”

Stai în banca ta. Nu vorbi neîntrebat. Dacă ai ceva de spus, ridică două degete. Sunt cuvinte pe care elevii de azi le aud în fiecare zi, aproape la fiecare oră. Le propunem cadrelor didactice să facă, pe parcursul acestui demers, schimb de roluri cu elevii. Îi invităm să privească sistemul de educație de azi prin ochii copilului. Nu vorbim aici de bune sau rele intenții, ci de modul în care se traduc în mintea copiilor mesajele repetate transmise de la catedră. De asemenea, le propunem și părinților să se așeze la rândul lor în bănci și să asculte. Este o lecție deschisă neconvențională. Ne cerem scuze dacă băncile nu sunt confortabile sau dacă e greu să stea nemișcați atâta timp, între 4 și 7 ore, cu pauze de 5-10 minute. Ne pare rău dacă e greu să nu vorbească neîntrebați și să-și reprime emoțiile, stările, trăirile. Acestea sunt regulile jocului. 

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Lecția lui Andrei: Pe aici nu se trece

Andrei, elev în clasa a VIII-a la un liceu bucureștean, e un băiat înalt, pasionat de sport, mereu pus pe glume. Notele îl plasează undeva la jumătatea ierarhiei clasei - nu e nici premiant, nici codaș.

- Tu de ce mergi la școală, Andrei?

- Pentru note.

- Cum adică pentru note?

- Notele contează foarte mult. La examenul din clasa a VIII-a se adună totul, examenul e important și decisiv.

- În afară de note, de ce mergi la școală?

- Ca să mă întâlnesc cu colegii. Asta cu colegii e singura parte bună. Altfel e o instituție groaznică, te stresează foarte mult, îți ia mult timp, ești obosit mereu.

- Pentru ce altceva contează notele?

- Pentru bursă. Apoi contează pentru părinți. Obții ce-ți dorești, o jucărie, o boxă, dacă iei 10. Notele contează și pentru profesori.

- În ce fel contează notele pentru profesori?

- Elevul cu note mici nu e la fel de respectat de profesori ca unul cu note mari. Dacă ai note mari la materiile principale - mate, română - iei mai ușor note mari la celelalte materii.

- Mai contează și alfel notele?

- Sigur, pentru colegi. Unii își aleg prietenii în funcție de note. Alții te jignesc pentru notele tale, pentru ei ești prost și gata, nu contează că poate faci sport de performanță sau cânți la un instrument sau faci altceva.

- Cum pun profesorii note?

- Profesorii folosesc nota ca sperietoare. Cam toți profesori te amenință cu notele. Unii te ascultă până nu mai știi, nu contează că ai răspuns la multe întrebări, îți dau 4 sau 3 pentru întrebarea la care n-ai știut să răspunzi.

- Ce indică notele?

- Notele nu arată nivelul tău. Cheful profesorului de-a te prinde pe picior greșit, da.

- Pentru tine contează cum primești notele?

- E important să iei note bune, chiar dacă copiezi. Nota e mai importantă decât ce știi. Mai sunt și copii care primesc note mari mai ușor. Și atunci te simți nedreptățit.

- Ce înseamnă școala pentru tine?

- E stres, foarte mult stres care vine de la profesori și de la note.

Andrei e ușurat și bucuros că spune ce gândește - atâta timp cât nimeni nu îi cunoaște numele de familie. Contează notele, reiese din dialogul de mai sus; ce știi nu pare foarte relevant.

Lecția lui Rareș: Ruleta rusească cu viața ta

Rareș este în clasa a VIII-a la o școală generală din București. Citește mult, e pasionat de muzică și n-a fost niciodată un elev de zece pe linie. Am început cu aceeași întrebare.

- De ce mergi la școală?

- Ca să ajung ceva în viață. Școala nu e ceva rău în sine. În alte țări copiii merg cu plăcere la școală.

- Tu de ce nu mergi cu plăcere?

- Mă simt nedreptățit când primesc o notă proastă degeaba, pentru că am învățat și că nu am primit ce îmi trebuia.

- Cum adică îți trebuia?

- Nota îți strică media, care îți strică viața, după spusele profesorilor.

- Cum se pun notele?

- La noi în clasă, 8 profesori din 12 folosesc notele ca amenințare, doar 4 pun note pe merit. Nota e o armă, iar catalogul întunecă mințile utilizatorilor lui.

- De ce crezi că e nota o armă?

- Nu cred, așa e. Odată un coleg vorbea în șoaptă cu colegul de bancă, iar profa i-a spus ”taci, copile, că fac ruleta rusească cu viața ta”.

- Cum adică ruleta rusească?

- Adică îți dau o notă mică și nota aia poate să-ți distrugă viața.

- Toți elevii primesc note la fel?

- Avem și copii care primesc note pe merit, dar avem și copii care iau note pe freză drăguță. La un test de fizică, toată clasa a primit 6, iar două fete au luat 9 și 10 deși scriseseră la fel. Am întrebat de ce și profa a spus că au fost cuminți și nu le-a prins niciodată copiind.

- Ce e nota pentru tine?

- Nota e o cifră care, în funcție de ce crede profesorul despre mine, înseamnă că sunt deștept sau nu.

La fel ca și Andrei, Rareș vorbește cu bucurie despre școală atâta timp cât nu facem public și numele de familie. Dacă ar fi trecut de clasa a VIII-a n-ar avea o problemă, dar înainte de admiterea în liceu fiecare notă contează. Ce știi nu e la fel de important. 

4. Fiecare cu mama lui – Nota din pespectiva părinților

Lecția deschisă s-a încheiat. În urma ei, o întrebare plutește în aer: ce e nota? Am văzut cum devine pe rând obiectiv final al educației, pașaport pentru liceu, monedă de schimb, scop care scuză mijloacele, măsură a valorii elevului și a respectului celorlalți. Am văzut cum nota e folosită ca pârghie disciplinară, ca instrument de amenințare și hărțuire. Am urmărit nota în acțiune ca instrument de putere a profesorului. Am privit-o prin ochii elevului, ca barometru al fricii. În sistemul actual de educație, nota devine prea des orice altceva numai măsură a cunoștințelor nu.

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Ce îți rămâne de făcut dacă ești părinte? Laura Grigorescu, mama unui băiat de clasa a VIII-a și a unei fetițe de a VI-a, a ales să renunțe la serviciu. În fiecare toamnă simte că își ia, pro-bono, un job în învățământ: doar așa își poate ajuta copiii cu școala și temele. La început a mers pe mâna sistemului, apoi a văzut cum copiii nu se descurcă singuri, pentru că pur și simplu nu știu să folosească instrumentele, fie ele dicționare sau manuale școlare, cum refuză să încerce rezolvarea temelor singuri pentru că le e frică să nu greșească. Așa că a trebuit să își asume rolul de antrenor în educație al propriilor copii, pe măsură ce aceștia își pierdeau motivația de a învăța. De ce? ”Sistemul actual îi transformă pe copii în vânători de note. Asta e marea problemă.” Renunțarea la frică și la note nedrepte reprezintă pentru Laura soluția însănătoșirii sistemului de educație. Din păcate, constată și ea, notele nu reprezintă mereu nivelul de cunoaștere al elevilor. Fiul ei a primit de mai multe ori note de 3 și 4 pe temă nefăcută sau pe răspuns în răspăr, după cum a motivat profesorul. Iar acesta nu e singurul motiv de supărare: acest mod de notare, ilegal și nedrept, este aplicat discreționar. Și ne dă un exemplu: băiatul ei a primit nota 3 la matematică pentru temă nefăcută, dar nu toți copiii aflați în aceeași situație au fost sacționați la fel. Un coleg a implorat profesoara să îl ierte și a fost iertat. Mai mult, diriginta a luat apărarea profesoarei, motivând că elevii trebuie să își vadă interesul și că un copil care știe să intre pe sub pielea profesorilor are numai de câștigat, iar restul clasei trebuie să ia exemplu de la acesta. O altă situație în care notele nu reflectă nivelul cunoștințelor a fost la ora de engleză, unde fiul a avut și media 7, deși face engleză la o școală particulară de ani buni și are toate examenele de limbă trecute cu brio. Motivul? Profesoara de engleză. ”La un moment dat am vorbit cu ea și i-am explicat că băiatul meu are groază de ora ei și că refuză să mai vină la școală când are engleză. De atunci s-a mai calmat un pic, dar nu de tot, și oricum nu cu toți, doar pe el l-a mai slăbit un pic. ” Dar notele la engleză au rămas la același nivel. Asta în timp ce fiica ei, și ea foarte bună la această materie, are note maxime - la o altă școală și cu o altă profesoară.

Laura Grigorescu este și membră a Comitetului de Părinți al școlii, la ședințele căruia a ridicat de mai multe ori problema notării nedrepte. A povestit exemplele de mai sus. Primii care au reacționat au fost părinții, motivând că e normal ca un elev să primească 3 pe temă nefăcută – deși legea susține contrariul. Discuția a fost tranșată de directorul școlii: el personal nu pune note pe temă, dar nu îi poate obliga pe profesori să facă la fel. Dacă nu poate directorul să controleze modul în care sunt puse notele, atunci cine poate? - se întreabă Laura.

„Controlul utilizării și al respectării standardelor naționale de evaluare de către cadrele didactice se realizează prin inspecția școlară” – prevede Legea educației și învățământului. Așadar rămâne ca părinții să adune semnături pentru reclamarea unui profesor la inspectorat. Laura Grigorescu a încercat să facă asta, dar nu a reușit să strângă numărul necesar. ”Părinții nu iau atitudine, le e frică să nu pice asta tot pe umerii copiilor.” – este concluzia ei.

Ce se întâmplă însă atunci când părinții reușesc să adune numărul de semnături suficient chestionării legalității activității unui profesor? Cristiana Petrache, eleva de clasa a IX-a care timp de patru ani nu reușea să adoarmă de frica profesoarei de română din gimnaziu, ne-a povestit cum a decurs reclamarea la inspectorat: în timpul inspecției, profesoara s-a comportat exemplar, așa că a rămas la catedră. Iar copiii ai căror părinți au semnat reclamația au avut parte de un comportament și mai dur din partea cadrului didactic. Mama Cristianei, Diana Petrache, s-a resemnat - crede și acum că a ales varianta bună pentru liniștea copilului ei, deși nu se îndoiește că demersul era și legitim, și legal: "Nu schimb eu cocoașa lumii.”

Situația amintește de cea de la liceul Tudor Vianu din Capitală: și aici părinții s-au împărțit în două tabere în urma întâmplării mult mediatizate cu elevul care s-a târât în genunchi pentru un punct în plus la teza de matematică, în urma unei așa-zise glume a profesorului. Mai mult, unii părinți au ajuns să ia apărarea profesorului și să îl susțină public. Iar membrii Asociației Părinților din Colegiul Național Tudor Vianu, care au cerut o luare de poziție oficială de către ministrul de atunci al Educației și Învățământului, Adrian Curaj, încă mai așteaptă un răspuns. Membrii asociației au solicitat revizuirea ROFUIP (regulamentul cadru de funcționare a unităților de învățământ preuniversitar) ”pentru a include obligațiile specifice ale profesorilor în exercitarea profesiei, în relația cu elevii, în relațiile dintre profesori, în relațiile cu părinții, precum și sancțiuni adecvate, într-un raport echitabil și proporțional cu obligațiile elevilor și sancțiunile aplicabile lor.”  

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Cadrul legislativ există, dar realitatea este, ca în multe alte situații, paralelă cu acesta. Așa că așezăm sistemul românesc de învățământ pe canapeaua psihologului Viki Dumitrache. Pentru că e mamă, a fost profesoară 9 ani și are o experiență impresionantă de terapie pediatrică, Viki Dumitrache înțelege foarte bine cum influențează ”micul bullying” din școală dezvoltarea unui copil. Prima întrebare: de ce aleargă elevii după note? ”Până pe la 14 ani, elevii ajung să existe, să fie prezentați de părinți prin emblema școlară.” Și nu doar părinții îi evaluează așa, ci toată lumea în care se învârt, de la profesori la colegi și prieteni. Dumitrache consideră că defalcarea clasei pe criteriul rezultatelor școlare se întâmplă încă din ciclul primar, când învățătorul stabilește cine e bun, mediocru sau slab la învățătură – iar copiii poartă aceste etichete până la finalizarea studiilor. Nota e importantă pentru că indică valoarea copilului și profețește un viitor mai mult sau mai puțin luminos. ”Nota udă planta care e stima de sine. Or, dacă nota nu reprezintă o evaluare corectă a cunoștințelor, atunci școala cultivă ipocrizia și dublele standarde.” Elevii care iau note mari prin favoritisme ajung să aibă o stimă de sine umflată cu pompa, consideră psihologul, pe când cei care sunt defavorizați prin note ajung să aibă o stimă de sine scăzută și o încrederea mică în posibilitățile lor de evoluție profesională. Psihologul pariază pe elevii mediocri și nu pe cei cu zece pe linie. Cei din urmă sunt de regulă deja obosiți când termină școala, consideră că misiunea lor s-a încheiat și, chiar dacă reușesc să culeagă titluri și poziții profesionale, evoluează la modul robotic, adună forme fără fond. Mai degrabă cei cu note mediocre, care și-au conservat energia și au luat din școală ceea ce le era util, au șansa descoperirii profunzimii și a unui traseu personal autentic. Cât despre părinți, care sunt de foarte multe ori un factor de presiune, ei evoluează de regulă în două direcții: fie pun presiune pe școală pentru ca fiul sau fiica să ia note bune și se împrietenesc cu profesorii, fac favoruri școlii pentru ca apoi să facă scandal în cancelarie la prima notă mică luată de copil – ”și aici ajungem la ipocrizie, la favoritisme, la dublă măsură, la stimă de sine umflată cu pompa, și a părintelui, și a copilului.” Fie, în situația cea mai frecventă, presiunea se duce către copil – și părinții recurg la amenințări, la șantaj emoțional, la presiuni de tot felul pentru note mari. ”Aceștia sunt părinții crescuți cu cheia de gât, sunt cei care spun lucruri de genul «pe mine n-a avut cine să mă învețe, eu n-am avut condițiile tale, pe mine nu m-a valorizat nimeni.»” Și atunci copilul primește mesajul că trebuie să aibă rezultate bune și nu îl mai interesează nici ce știe, nici cum obține aceste rezultate.

La finalul unei zile în care a avut în cabinet un pacient neobișnuit, nota, Viki Dumitrache se oprește în fața blocului din Țăndărei, Ialomița, unde locuiește. Sunt adunați acolo, ca de obicei, mai mulți copii de gimnaziu și liceu. Discută despre școala care urma să reînceapă în curând. E și un irlandez care vorbește de școala lui în termeni de cool și fun. Viki Dumitrache întreabă grupul de elevi români cum ar rezuma în câteva cuvinte relația cu dascălii lor. Iată și răspunsul: ”Profesorii ne urăsc și nu ratează nicio ocazie pentru a ne demonstra că suntem proști și răi. Ne amenință cu notele, corijența și repetenția întruna.”   

5. Una mie, una ție - Nota ca evaluare a competenței profesorilor

"Frica este starea generalizată din sistemul actual de educație”, afirmă Sorin Costreie, secretar de stat în Ministerul Educației și prodecan al Facultății de Filozofie, funcție suspendată temporar, pe durata mandatului ministerial. În școala românească, elevilor le e frică de evaluare, de calificativele care vor aprinde culoarea verde sau roșie pe traseul evoluției. Dar profesorii au și ei fricile lor - de schimbările repetate din sistem și de propriile evaluări - care sunt legate tot de notă: profesorii primesc puncte de la inspectorate pe baza rezultatelor elevilor. Cu toate acestea, mulți profesori aleg să folosească nota ca pârghie de disciplinare, de unde rezultă că pentru ei poziția de autoritate e mai importantă decât recunoașterea breslei. Ca și elevii, profesorii sunt prinși la mijloc într-un cuplu de forțe din care fiecare se salvează cum poate.

Irina Drîmbăreanu a fost o profesoară de limba română care a ales, ca mulți alți profesori tineri, să renunțe la învățământ după doar un an de catedră. Și nu din cauza salariului, nu în primul rând, ci din cauza presiunilor pentru note. “Nota este modul prin care profesorul își evaluează performanța lui și a elevului. Dar, în primul rând, performanța lui ca profesor”, susține fosta profesoară. Irina este complet de acord că nota trebuie să reflecte nivelul de cunoștințe al elevului, tocmai de aceea i s-a părut nefirească solicitarea directorului școlii de a nu lăsa corijenți la sfârșitul anului. Mai ales că nu avea mulți elevi în situație de corijență, doar unul care nu se străduia deloc să învețe și a cărui mamă a încercat să îi cumpere promovarea cu un inel de aur, oferit în fața copilului. Mai mult decât atât, Irina Drîmbăreanu susține că părinții sunt de cele mai multe ori cei care își învață copiii să alerge după note: ”Într-o clasă, numărul părinților care își doresc de la copiii lor să învețe pentru ei, nu pentru notă, este foarte restrâns.” Restul, majoritatea adică, încearcă să dea apă la moară profesorilor și să le intre pe sub piele. Concluzia Irinei: profesorii sunt supuși la o mare presiune din partea părinților, la care se mai adaugă și presiunea directorilor, pentru care un elev corijent este o notă proastă pentru nivelul școlii. Presiunea părinților și presiunea sistemului sunt cele două motive care au făcut-o pe Irina să renunțe la învățământ.

Și Camelia Săpoiu, profesoară de limbă și literatură română la Colegiul Național Spiru Haret din București, este de părere că presiunea pentru notă vine dinspre părinți și din această cauză elevul nu își permite să se distreze la oră, în sensul bun, să se bucure de întâlnirea cu profesorul sau de informațiile dobândite. Camelia le spune constant părinților să nu-și mai raporteze copiii la rezultatele celorlalți colegi, ci să le urmărească evoluția.  

“Puneți-mi 2!”. În fața unei asemenea replici primite uneori de la elevi, Camelia Săpoiu se simte complet dezarmată. Este un profesor care spune că a ales să sancționeze pozitiv pentru că astfel au de câștigat și elevul și profesorul, așa că încearcă să înțeleagă motivele reale care stau în spatele comportamentului unui elev și să acționeze în consecință. Dar știe foarte bine că mulți profesori folosesc nota ca amenințare. ”Notarea curentă nu înseamnă să ții elevii sub presiune, cu frica notei în fiecare oră”, consideră ea. De aceea are multe ore la care nu pune note. Modul în care explici notarea și evaluarea este iar o chestiune de respect – consideră profesoara de la Spiru Haret.

Din relatările elevilor, părinților și chiar ale cadrelor didactice, reiese că fiecare profesor poate folosi nota așa cum crede de cuviință. Deși legea spune că scopul evaluării e de a orienta și optimiza învățarea și că aceasta trebuie făcută pe baza standardelor naționale, pentru nerespectarea cărora sunt prevăzute sancțiuni de la opriri din salariu la suspendare temporară sau definitivă. Am întrebat mai mulți profesori care sunt aceste standarde și am primit și aici mai multe răspunsuri. Fiecare are varianta lui, ceea ce arată cât de puțin se raportează profesorii la așa-numitele standarde naționale de evaluare. Ovidiu Horobeţ, profesor de matematică la Colegiul Naţional Matei Basarab, susține că nu a văzut niciodată așa ceva (standarde naționale, n.red) și că inspectorii și cei de la minister ”încearcă să facă o evaluare obiectivă, dar e greu.” Legat de notele care nu reflectă nivelul cunoștințelor, profesorul Horobeț spune că nu dă note de 2 şi 3 dacă un elev nu îşi face tema, pentru că nu i se pare corect, dar că sunt mulţi care o fac.

Alți profesori au indicat ghidurile și programele școlare ca sursă pentru aceste standarde de evaluare, doar că aceste documente cuprind metodele prin care un profesor poate evalua (referate, lucrări scrise, portofolii etc.) și informații detaliate despre conținuturile ce trebuie evaluate. Confuzia se regăsește și pe grupul de Facebook dascali.ro, care are 16.000 de membri. Am lansat și aici întrebarea și am primit diverse răspunsuri. ”Nu au fost elaborate de minister de ani de zile”, afirmă profesorul Alexandru Bajdechi. ”Există doar criterii de notare pentru clasele V-VIII. Standardele sunt şi au fost doar gânduri (cu majuscule)! Primele nu se aplică, deşi există!”, susține profesoara Mari-Elena Belciu. Profesorul de filozofie Marin Bălan califică situația drept ”dezinteres total”. Din partea cui? Din partea Ministerului Educației. ”Din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, se păstrează tăcere privind standardele de evaluare. În clasa a XII-a încep grijile. Standardul real, cel care contează în momentul de față, este legat de rezultatele la Bac. Dacă rezultatele sunt bune, nu mai contează nimic. Nici faptul că ceea ce se măsoară reprezintă acumulări de cunoștințe, iar nu de competențe. De fapt, învățământul preuniversitar a rămas cantonat în transmiterea și reproducerea de cunoștințe. Cei 4 C despre care se vorbește în alte părți, creative, care, collaborative, critical thinking, sunt prostii. La noi, clasica ascultare”- concluzionează profesorul.

Toate aceste opinii de profesori sunt oglinda multiplelor stiluri de notare și evaluare despre care vorbesc elevii. Pentru că normele și standardele sunt împrăștiate în mai multe documente, iar acest puzzle creează confuzie. În mult mediatizatul caz Vianu, membrii Asociației de Părinți a Colegiului au cerut ministerului revizuirea și completarea Regulamentul de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar (ROFUIP 2014), care abundă de sancțiuni împotriva elevilor, dar nu și de sancțiuni împotriva profesorilor. Până la sancțiuni însă, observăm că profesorilor nu le este deloc clar care sunt standardele de evaluare și cum trebuie aplicate. Asta și pentru că documentele elaborate pentru fiecare disciplină se referă la conținuturi care trebuie evaluate, la tipuri de evaluare (referat, portofoliu), dar nu menționează nimic despre alte situații care apar frecvent în relația profesor-elev și în care nota este adesea folosită ca orice altceva, numai ca instrument de evaluare a cunoașterii nu.

Dincolo de toată această confuzie, un lucru este cert: “Este și a fost dintotdeauna ilegal să sancționezi prin notă comportamente sau alte aspecte care nu au legătură cu cunoștințele unui elev. Părinții pot reclama acest lucru având ca martori elevii din clasă”, afirmă Geta Munteanu, fost director al Liceului Industrial de Chimie nr. 1, actualul Colegiu Tehnic Târnăveni. Realitatea însă ne arată că reclamarea unui profesor este un proces complicat, pentru că părinților le este frică să acționeze, iar elevilor le e frică să vorbească. Iar în puținele situații în care referatul despre un profesor ajunge la inspectorat, se trimite o inspecție anunțată în cursul căreia profesorul se poartă cu totul altfel decât în mod obișnuit. În această toamnă, Ministerul Educației a elaborat statul elevului. A rămas în lucru - și în așteptare - statutul profesorului. 

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Notă de final

Am răsfoit pe internet un catalog din perioada interbelică. Acesta conținea, în dreptul fiecărui elev, pe lângă nume și prenume și o fișă amănunțită cu informații despre situația elevului, familia din care provenea, condițiile de acasă, particularitățile sale. Și asta la fiecare copil, nu doar la cei cu probleme. În plus, inspecțiile la clasă nu erau anunțate, iar elevii erau și ei întrebați despre profesor, astfel încât evaluările să fie cât mai corecte. Și, tot în interbelic, profesorii li se adresau elevilor cu apelativul ”domnule elev”. Lucru care ar fi cu siguranță anacronic azi, dar care ne face să ne gândim că în alte țări profesorii și elevii se adresează unii altora simplu, pe nume. Pentru că mult dorita comunicare se stabilește de la unu la unu, iar respectul real nu are nimic în comun cu formalismul.

În anul școlar/universitar 2016-2017 au fost înscriși 3,642 milioane de elevi, studenți și cursanți, potrivit Institutului Național de Statistică. Aceștia sunt în acest moment beneficiarii direcți ai sistemului de educație. Beneficiarii indirecți sunt profesorii, părinții – și în ultimă instanță toată societatea. Raportul PISA 2012 demonstrează că aproape jumătate dintre elevii de clasa a IX-a din România sunt analfabeți funcționali, cifră care certifică falimentul de facto al învățământului românesc. Dincolo de cadrul legislativ și formal care reglementează sistemul, elevii din România sunt prinși la mijloc în cuplul de forțe pe care îl reprezintă presiunile părinților și ale profesorilor. Iar între profesori și elevi există un vid de comunicare: o arată tot cifrele PISA, care situează elevii români pe ultimul loc în lume din punctul de vedere al apartenenței la școală. Toate acestea se întâmplă și pentru că nota, în teorie unitate de măsură a cunoașterii, a devenit scopul ultim al educației. Ne-o spun elevii, o constată părinții și o recunosc, în parte, și profesorii. Pe nimeni nu pare să intereseze cât știe elevul din ceea ce i se predă, cât înțelege din ceea ce recită pe de rost și mai ales cât aplică în viața de zi cu zi din tot ce învață la școală. Ministrul Educației Mircea Dumitru consideră că rezolvarea stă în depolitizarea sistemului și în regândirea procesului educației din perspectiva elevului. Elev care e beneficiarul principal și direct al acestui sistem. Pentru că, deși în teorie lucrurile se învârt în jurul elevului, în realitate lumea învățământului românesc este un sistem planetar cu un alt soare: nota. Nota ca instrument de bullying, nota ca forță modelatoare de caractere, nota ca centrifugă ce distorsionează valori. Nota vrajbei dintre elevi și elevi, elevi și profesori, elevi și părinți. După 27 de ani de discuții despre reformarea sistemului de învățământ, ne rămâne doar să ne imaginăm cum ar fi România dacă nota, în loc să distorsioneze valorile copiilor care învață de mici să privească lumea prin lentila unei cifre, ar cultiva într-adevăr personalități și caractere.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educație”. Programul de burse - un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Société Générale - a oferit pentru al doilea an consecutiv sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri - o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp