Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„- Păi a căzut”, zicem. „- La Minore!”, ne triază tânărul rezident. Cu bunica la Urgențe sau locul unde un doctor empatic poate lua suferința cu mâna

Mâna unei bătrâne

Foto: Guliver Getty Images

Mama Aretina are 95 de ani.

Când le spun asta, oamenii fac ochii rotunzi și nu se pot abține să facă unele remarci. De regulă admirative, dar, indiferent de subiectul discuției, se simte o umbră de gând unde-și fac loc „Ce mai vrea?!” sau „Păi, și-a trăit traiul!”

Mama Aretina are exact profilul unei mame de 95 de ani. A crescut copii, nepoți și, dacă Domnul a binevoit, câțiva strănepoți. Gătit, spălat, tot ce e rânduit a face o femeie în casa ei. Și, tot după rânduială, noi, cei crescuți de mama Aretina, ne însușim datoria de a o crește pe când puterile-i scad iar mintea i se-ncețoșează. 

A căzut. Neștiută, tăcută, în odaia ei. Am găsit-o la piciorul patului, tot sleită de puteri și suferind singură, fără să strige după ajutor. Să nu deranjeze, mai stă puțin să-și vină-n simțiri și pe urmă se ridică ea cum o putea. Numai că o cam doare mâna dreaptă, mama lui de ghinion! - Păi cum?, întrebăm.

- Păi am căzut pă ea, maică!

O așezăm domol pe pat, o hrănim întâi cu alea 2-3 buline și o lăsăm cu ale ei, noi le avem pe-ale noastre.

După o vreme ne dăm seama că e mai serios decât credeam. Nu-i contuzie. E mai serios de-atât. Mâna se umflă, culoarea roz-gălbui trece-n curcubeu-vinețiu. E simplu, musai să-i facem o radiografie.

La telefon, de la clinica doctorului de familie suntem pasați către un serviciu de radiografie, știe-i dracu’ unde-or fi, undeva în deal la moară! Și cum internetu-i mare și bun, dăm de urma lor și-i abordăm întâi la telefon. Ne dăm seama că oamenii au treabă, nu au vreme să asculte explicații la telefon, așa că doamna aia ne-o taie fix la primele vorbe. Aparatul e defect!

Și gata. Închide înainte ca ultima silabă să se audă distinct. Întrebarea aia cum că am vrea să știm unde am putea merge să găsim un aparat ne-defect ne-a rămas în gât. Nu-i greu de înțeles, e o conjunctură grea și pentru ei, au multă treabă acolo, pe lângă aparatul defect, n-au vreme de povești cu oameni în nevoie!

Ne repliem și gândim.

La doi pași e o clinică privată. O fi scump, nu-i vorbă, dar când omu’ suferă nu mai stă să numere banii.

Aici domnișoara de la capătul firului e dintr-o altă lume. Alta decât cea a aparatelor defecte. E politicoasă, dar condescendentă. Sigur, putem face o radiografie, dar vă trebuie o trimitere. Trebuie să o vadă un medic specialist.

Păi... eu sunt cât se poate de profan, dar nu-mi e greu să văd că mâna e umflată butoi și vânăt-neagră până la cot. Oare cât de specialist ar trebui să fii ca să vezi că e musai nevoie de o radiografie? În plus, cât de repede o poate vedea un medic?

Și aflu că trebuie programare.

Gata, destul! Vremea telefoanelor a trecut, repede în mașină și hai la un spital de stat. Ne pasc tot felul de temeri, lumea mârâie că multe-ar fi strâmbe acolo, dar, la urma urmei, noi vrem o radiografie și-atât, nu o operație pe inimă.

La triaj sunt operativi. Câteva date, un cărucior și fuguța la camera de gardă Ortopedie. Aici intrăm în intriga propriu-zisă.

Personaje: noi, „aparținătorii”, aparținuta (alias pacienta) cu mâna beteagă, medicul de gardă, doi medici tineri, el și ea (rezidenți, vezi bine) și unu-doi care împing căruțuri și tărgi mobile. E acolo o ierarhie clar definită și, probabil, justificată. Medicul de gardă e seniorul. Înalt și sobru. Nu-i vina lui că-i sărit de 1,90 metri, de-aia se uită la noi de sus. Poate ni se pare blazat și distant, dar, fără îndoială, e doar o impresie. Trece pe lângă noi și, în drum spre ușă, peste umăr, enunță un adevăr irefutabil:

Fractura asta este de ieri!

Mă-nfurii, firește. Nu sunt tocmai relaxat psihic, așa că-mi permit să ridic nițel tonul:

- Ba, credeți-mă, e de azi dimineață, dom’ doctor! N-am venit imediat pentru că nu părea așa grav și tot speram să fie doar ceva ușor iar durerea o să treacă în câteva ore. I-am pus comprese reci...

Am tăcut, vorbeam singur, seniorul se îndepărtase suficient încât să mă facă să par insignifiant și nițel stupid.

Au rămas ei, cei doi rezidenți. Încă printre noi, atenți și dedicați. Vor să înțeleagă ce s-a întâmplat.

Păi, a căzut! zicem.

Cum a căzut? De ce a căzut?

Amețeală, presupunem. Nu e prima oară, mai amețește uneori. Acum vreo 3 ani, de la o astfel de amețeală s-a ales cu o rană urâtă la frunte.”

- La Minore, zice tânărul rezident.

Se nasc întrebări în mintea mea de profan. Habar n-am ce-i aia „minoră” în contextul ăsta. Mama Aretina, cum vă spuneam, are 95. Apoi mă dumiresc, e o urgență, una nu tocmai gravă. Alea serioase sunt „Majore”.

La Minore, doamna doctor de gardă e din altă categorie de seniori. Aceea care definește un medic adevărat, superiori doar prin prisma cunoștințelor în domeniu. Mă privește în ochi și mă ascultă. Fac un rezumat al istoricului de sănătate al aparținutei, iar doamna doctor conchide că, dacă e acum în situația asta, musai să înțeleagă unde-i cauza. Poate acea cauză e una punctuală, care poate fi remediată. Analize, investigații imagistice, toate cele la care profanul de mine nici nu s-ar fi gândit. Venisem pentru o radiografie și un ghips pe mână.

„Iote, îmi zic, asta e partea frumoasă, umană și profund pozitivă a medicinei într-un spital de stat. Cu medici care nu impun respect prin superioritate ostentativă, ci prin calități umane și de profesie de la care nu abdică. Gândesc că nici nu și le impune, par să fie de la natură. Respect, doamnă doctor!”

Am rătăcit pe hol câteva ore. Deși nu era locul meu, firesc era să rămân acolo, la intrare, unde e locul „aparținătorilor”. Nu ajutam cu nimic, indiferent cât de îngrijorat eram.

Și acolo, pe holul dintre radiograf, minore, majore, ortopedie și câteva saloane, m-au trecut frisoane și revelații.

Suntem croiți să trăim într-o lume cu multe lumi.

O lume cu spații distincte pentru bucurii și trăiri pe măsură. A celor mici și fără griji, care netezezc riduri și alungă tristeți, reconfortându-ne cu râs spontan și priviri candide. A celor care se iubesc, în bula lor de fericire.

A căminului cu cei dragi care te întâmpină cu căldură și-ți ostoiesc grijile de peste zi.

O alta cu preocupări și apăsări cotidiene, acea lume cu șefi, sarcini, target și deadline. Sursă de mult stres și, de cele mai multe ori, satisfacții cât piciorul broaștei.

Și asta, lumea suferinței și, uneori, a disperării fără margini. Fără refugiu. În lumea asta unii sunt la serviciu. Parte dintre ei, gândesc, au poposit aici din alte rațiuni decât vocația. Și asta se vede, se simte. Ceilalți, însă, dau sens deplin noțiunii de medic, asistent ori ce-o fi el în lumea asta. Ei ne dau nădejde atunci când disperăm și atenuează suferințele trupului și ale minții.

În lumea asta, pe holul ăla, trec mulți.

Echipaje SMURD care aduc „cazuri”.

Asistente și brancardieri, eu patrulând de-a lungul, învins de suferințele celorlalți. Hotârăt lucru, omul dedicat alinării celorlalți trăiește o viață teribilă. Cât echilibru poate fi în viața cuiva care petrece jumătate din viață trecând de la un caz la altul? De la o fractură la un infarct, de la o gripă la un cancer. Cu ce compensează omul ăsta, cum se leapădă de durerea celorlalți? Poate că cei cărora nu li se potrivește profesia asta, mă gândesc, sunt cei care se blazează și-și pun armura superiorității. Uneori a unei distanțe agresive ori, cel puțin, a indiferenței care ne irită și ne adaugă un dram de suferință pe lângă cea care ne apasă.

La Majore cineva geme și, din când în când, țipă. Evident, are dureri. Pe lângă ea, aparate și personal medical. O „cineva” dintre aceștia răbufnește. Țipă și ea mai abitir ca bolnava, reproșându-i accesele și faptul că nu-și înfrânează reacția la durere. Evident, n-o doare durerea pacientei. „Femeie bătrână, ce-ai?! încetează!”. O fi o formă de tratament care ajută? I-o fi mai bine bătrânei după o doză de astfel de leac?

Tot acolo, la Majore, pe ușa larg deschisă, observ un tânăr pe o targă, conectat la piuitori, căruia nu i-aș da mai mult de 35 de ani. Mă îndepărtez cât să nu fiu admonestat, dar suficient de aproape cât să aud clar.

Și unde te doare, a radiat pe braț? Te doare în piept și în spate? Uite, îți spun, trebuie să-ți spun, ai suferit un infarct.

Mă ia cu fiori! Și-mi dau seama că asta e lumea cea gri, grea, în care decorul general este întunecat iar echilibrul vine de la lumina celor care au venit pe targă și pleacă pe picioarele lor.

E cazul să închinăm un gând bun și o rugă pentru sănătatea celor care se străduiesc să țină luminile astea aprinse.

Mama Aretina stă resemnată în scaunul ăla de spital. Așteptăm analizele, merg să plătesc rezultaul de la CT (computer tomograf). Doamna doctor confirmă, da, creierul ei se usucă, dar, har Domnului, nu se vede niciun hematom ori ceva care să justifice vreo operație:

- Mergeți acasă!

La Ortopedie punem ghipsul. Radiografia confirmă fractura ambelor oase de la antebraț. Luăm hârtiile și plecăm acasă.

Am revenit a doua zi la prima oră. Fără ghips, mama Aretina a mai plătit un tribut domnului Alzheimer, peste noapte a reușit să-și scoată ghipsul.

După alte două zile mai venim odată. O ajustare a ghipsului, de data asta.

Nu e simplu, vă spun eu. Mama Aretina nu înțelege de ce trebuie să țină chestia asta mare și grea pe braț. O doare și, desigur, exact asta trebuie că-i cauzează durerea.

Când ajung aici mă întorc spre mine însumi și încerc să înțeleg de ce-am scris toate astea. Și care-s gândurile de după.

E un omagiu pentru doctorii/ asistenții&co. adevărați?

E un blam pentru cei „superiori”? După cum vedeți, n-am pomenit despre plicuri și atenții. N-a fost cazul, de data asta. Poate sunteți curioși, n-am dat.

Nu că n-ar fi o plagă cu rădăcini adânci atât de-o parte, cât și de cealaltă. Și nu că n-aș avea și eu, ca mulți alții dintre noi, antecedente în acest sens.

De fapt, de ce-am scris?

Poate pentru că, odată intrat în lumea descrisă mai sus, se așterne o zgură pe suflet și descoperi că nu ești pregătit pentru suferință. Indiferent de cât de vastă îți este înțelegerea, când pășești în concret se clatină ceva în universul tău personal, cel în care celelalte lumi sunt predominante. Ești descumpănit. E locul în care lumile confortabile nu există iar dacă ai nenorocul să adăstezi mai mult, descoperi un prag peste care un anumit fel de echilibru se alterează iar viața ți se schimbă.

Iar asta e doar o constatare a privitorului de-afară. Mă-nfior cu adevărat când conștientizez cât de fragilă e granița către trăitorul dinăuntru.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte bine scris. Talent. Multumim.
    • Like 0
  • Mda, pot deveni toti neoameni pe langa milioanele de pacienti care li se perinda prin viata, dar toti, fara exceptie, vor pleca distrusi acasa cand au un caz nefericit cu un copil. In rest, pot fi impartiti in spagari si profesionisti, sau alte arome dupa preferinta.
    • Like 1
  • Exceptional. Nu va mai intrebati atata. Si mai scrieti.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult