Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Spășită, Somitatea se uita la mine încurcată: - Ați avut dreptate, acum ce facem?” Tata a suferit ca un câine cu piciorul rupt în spital, în timp ce-i spuneau că „nu e nevoie de radiografie, durerea e de la cap”

Pacient într-un spital

Foto: Guliver Getty Images

Înainte să trec la episodul III din serialul „Moartea domnului Dumitru”, hai să vă povestesc un dialog siderant cu o domnișoară doctor internist de la un spital privat. Mi l-a relatat o prietenă. Zău că îmi vine să merg de acum la doctor, cu reportofonul la mine, ca să le pot da și numele:

Domnișoara doctor se uită pe analize (radiografie la plămâni și exudat), era vorba de o tuse nediagnosticată:

Doctor: Din analize nu apare nimic. Eu cred că aveți reflux gastro-faringian, zice ea. Vă dau un tratament și dacă nu funcționează tratamentul, faceți și investigații și la ORL.

Pacienta: Păi nu mai bine facem investigațiile și știm clar diagnosticul apoi îmi dați medicamente?

Doctor: Ah, da, se poate și așa.

Fără alte comentarii.

Revenind la povestea nu tocmai amuzantă. Relatam în episodul II că pacientul nostru, după ce a trecut printr-o operație traumatizantă, a decis să nu mai facă o altă operație, de extirpare de vezică, ci să facă radioterapie așa cum îi sugerase Somitatea în care el avea încredere de mai bine de nouă ani.

Asta în ciuda faptului că un medic austriac îi spusese clar că Somitatea i-a greșit tratamentul și de aceea cancerul său s-a extins. Același medic străin îi recomandase extirparea de vezică.

Normal, decizia trebuia să fie luată pe baza unei comisii oncologice, dar era un pic cam vară și comisia de la clinica privată din România, unde făcea chimioterapie, era de vreo lună în vacanță. Pentru cazurile de cancer o lună e cât o viață, uneori.

Din păcate a ales drumul radioterapiei pe care l-a și regretat până la final. În acest fel i s-au agravat hematuriile (sângerări consistente și din cauza sondei). Precizare: uneori radioterapia este cu adevărat soluția mai bună, din câte am înțeles, dar nu strict în cazul de față.

Pierderile de sânge deveniseră atât de mari, încât într-un weekend l-am dus, aproape fără vlagă, de urgență la spitalul de stat unde lucra Somitatea.

Aici, la secția de urgență, l-au preluat o asistentă și doi rezidenți. Asistenta, o doamnă cu voce de galerie de fotbal și cu o coafură de Premier, m-a întrebat ce are pacientul, dar nu m-a lăsat să îi spun. L-a preluat pe tata și a început să vorbească cu el. Pe noi, aparținătorii, ne-a poftit afară.

E normal să nu stăm în gura lor, și asta trebuie să învețe și aparținătorii, dar nu e normal să nu vorbești cu cei care îți vin cu un bolnav incurabil de 76 de ani. Să vezi măcar dacă au mai multe date. Asta m-a făcut să mai adaug la lista mea de boli ale sistemului de sănătate românesc încă două idei:

1. Nu există o disciplină și o încredere între personalul medical și aparținători, deși în multe cazuri aparținătorii sunt cei care dețin informațiile cele mai utile despre pacienți. Ei sunt dosarul ambulant al pacientului, în condițiile în care bolnavul poate să nu fie la nivelul lui maxim de luciditate, sau de dispoziție pentru a oferi detalii.

2. Niciun medic nu poartă responsabilitatea a ceea ce se întâmplă cu tine după ce ai ieșit din spital, deși te tratează, chiar ambulator. Nimeni nu urmărește real evoluția ta. Nici măcar medicul de familie nu te poate urmări, pentru că are prea mulți bolnavi pe listă. Ideal ar fi să fii sunat de o asistentă, un îndrumător, să ți se spună, hai la cistoscopie, hai că mai ai de făcut nu știu ce analiză, hai că ai un tratament. Pentru că, mai ales oamenii bătrâni, ce să vedeți, mai uită, sau nu mai au putere. În acest caz, dacă n-ai rude sau prieteni, care să îți poarte de grijă, ești condamnat la moarte mai devreme.

Am așteptat pe hol preț de vreo 20 de minute. Timp în care, în aceeași încăpere, nu foarte mare, mai intrau oameni aduși pe targă și diverse persoane dornice să pună câte o întrebare. Aceștia din urmă ieșeau ca electrocutați de Regina Încăperii, care mă arsese și pe mine mai devreme.

Tot Regina ne-a chemat să îl luăm și apoi a făcut o piruetă către un al domn, imediat ce ni l-a predat. Stați puțin, zic, ne spuneți vă rog ce i-ați făcut? Asta pentru că îl și văzusem pe bătrân că era la fel de amețit. Mi-a răspuns aspru și apăsat: „Ce am avut de spus i-am explicat deja domnului”. Tata a ridicat din umeri și mi-a spus: „A zis să revin luni”. Cum vă spuneam, nu conta pentru ea că pacientul era în vrie și nici nu știa ce i-au făcut.

Am cerut să vorbesc cu medicul. Mi-a arătat spre un puști care mânca un sendviș într-un colț, în timp ce altul intra cu o cutie de cola în mână, vesel tot, de parcă venea de la Teatrul de Comedie.

Nici nu știam dacă Regina râde de mine. În general, în spital, nu prea știi, după halat, cu cine vorbești, că de la infirmieră, până la Mare Profesor, toți vor să pară ca-n Doctor House. Puștiul s-a uitat la mine lung și mi-a explicat că lui tata i-au schimbat sonda.

Atât? Dar nu are nevoie de sânge, am întrebat? Nu are, zice el. Păi cum v-ați dat seama, că sigur nu i-ați făcut teste specifice, i-am replicat ușor iritat. Veniți luni să îl vadă Domnul Profesor și mai vedem, acum e ok, a continuat el imperturbabil. Parcă recita o poezie de Crăciun la o grădiniță de stat din perioada comunistă.

L-am lasat la grădi și am plecat, ca să nu fac vreo faptă reprobabilă, realizând că dialogul cu el era inutil.

Pe tata l-am dus acasă de unde, după două zile, cum era de așteptat, a ajuns în stare critică la un spital universitar unde mi s-a confirmat că pierduse foarte mult sânge. A fost internat mai bine de o săptămână ca să fie stabilizat.

De această dată, cel puțin, a putut plăti o rezervă, fără pile, iar asistentele s-au purtat frumos. Infirmierele însă nu prea se înghesuiau să schimbe așternuturile.

La acest spital, însă, fie că ești incurabil, doar un pic răcit, sau chiar sănătos, lifturile te pot ucide. Asta dacă nu te decizi să mori de inimă, urcând o mulțime de scări, de o mulțime de ori. Am avut impresia că tuturor viețuitoarelor din acel spital mersul cu liftul le ocupă tot timpul.

Aici, după ce l-au stabilizat, doamna doctor, altfel foarte bine intenționată, mi-a spus foarte clar că ei nefiind de specialitate urologi, sau oncologi, nu au ce să îi facă mai mult și au răsuflat ușurați când am fost de acord să ne întoarcem la spitalul de stat al Somității.

Atunci am avut pentru prima dată sentimentul că un muribund este pasat de la un spital la altul, ca să nu le moară lor acolo. Nu avea nicio vină doctorița. Ea avea dreptate, tot ce știa făcuse. Sistemul avea însă.

Și uite așa am revenit la spitalul Somității, direct la secția de ATI, unde a rămas preț de două sau trei săptămâni, dacă îmi amintesc bine, și unde în acest timp nu s-a pus problema nicio secundă de a mai trata cancerul.

În schimb, funcție de medicii care se roteau, auzeam tot felul de explicații pentru stările sale de rău, uneori combinate cu halucinații. De la „o să fie ok, are doar reacții de la stat prea mult în spital”, până la „nu mai e nimic de făcut, are metastaze cerebrale” – deși nu-i făcuse nimeni un RMN, iar la cel pe care îl făcuse cu o lună în urmă nu se punea problema de așa ceva.

Tot aici, am aflat că, în puținele ore în care familia nu era prezentă, pacientul a vrut să se ridice din pat, dar, de mână cu infirmiera, a alunecat și a căzut, sucindu-și piciorul. 

De atunci a început să aibă dureri mari la picior. Le-am tot spus de această problemă și asistentelor, și medicilor. Ridicau mereu din umeri, asta pentru că Somitatea, care cine știe când îl văzuse (avea o viteză uimitoare în a se face nevăzut), le spusese că nu e de la picior durerea, ci de la cap. El o ținea langa cu metastazele cerebrale, fără să-i fi făcut vreo testare. Așa, din ochi, a decis că nu e cazul să îi facă radiografie.

Au urmat câteva zile în care fie prin asistente, fie personal membrilor familiei, ne tot sugera, așa cu o voce foarte umană și foarte înțelegătoare, că ar trebui să îi luăm pacientul de pe cap, să moară în altă parte, că nu mai e nimic de făcut. I-am cerut ajutorul pentru o zonă paliativă. Asta pentru că pacientul, peste care ei voiau să pună pământ mai repede, mânca foarte bine și dădea semne că s-ar mai lungi o vreme printre noi. Și pentru că familia nu știa cum să îi aline durerile sau cum să aibă grijă în condiții optime la el acasă. N-a reacționat. A zis că se gândește. Și gânditor a rămas.

Totuși, l-am rugat să mai vină o dată să se uite la piciorul lui. A venit și în timp ce îi ridica piciorul ne-a răspuns categoric că nu e rupt. Poți să nu crezi așa o Somitate?

Atunci mi-am amintit cum medicul austriac îmi spunea că persoana pe care o aveam în fața și care ținea acel picior în mână este practic omul pe care el îl considera vinovat de iminena moarte a lui tata. Și iar mi-a revenit în cap dilema: care dintre ei avea dreptate? Nu am aflat nici până acum. Dar ce s-a întâmplat în ultima zi de spitalizare, în care, ca să ne forțeze mâna să îl luăm din spital, l-au pus într-un salon plin de oameni abia operați, m-a convins în cine nu trebuia să se încreadă bietul om.

În acea zi, fiul mai mare al pacientului a insistat și aproape că l-a amenințat pe mister Somitate că nu îl scoate din spital pe bătrân, fără radiografie la picior. Presat, medicul a zis, bine, fie, să scap de ei.

După vreo oră și ceva a venit spășit și ne-a anunțat că e adevărat, omul avea fractură de femur. Vă dați seama, fractură făcută în spitalul lui, față de care nimeni nu a luat nicio atitudine. Nu e vorba de fractura generată de boală, ca să fie clar. Omul a căzut, l-au pus la loc în pat și toată lumea s-a îndepărtat fluierând, ca și când nimic nu s-a întâmplat.

Dacă așa a tratat această problemă, încep să cred că doctorul de la Viena nu era el chiar bârfitor, ci știa foarte bine ce vorbește.

Somitatea se uita la mine încurcată: Acum ce facem, zice? Eram mut de uimire. Eu să îi spun lui? În curtea spitalului avea departament de ortopedie, dar el se uita la mine, ca un senil. A sunat la spitalul universitar de unde venisem cu două săptămâni în urmă. Era în stare să mă trimită înapoi acolo, numai să scape repede. A sunat la ei, dar cei de acolo i-au zis că nu pot face ceva în starea în care se află tata.

Nici tata nu mai avea răbdare, nici fizicul nu-l mai ținea să mai lupte cu ei. Am ajuns la o clinică paliativă foarte decentă, unde s-a și prăpădit după alte două săptămâni.

Nu o să știm, probabil, niciodată cât de mult ar mai fi trăit dacă nu trecea prin tot acest sistem mizerabil și nici câți, asemeni lui, vor mai muri cu zile. La paliativ a ajuns cu mari intervenții, după ce, când m-am dus pe cale normală, firește mi s-a pus că nu sunt locuri.

Da, recunosc, în acea disperare am dat milioane de telefoane, până când am găsit pe cineva care să-i facă un loc să poată muri decent. Câți însă oare nu au această șansă? Asta m-a convins să adaug și o ultimă teză la cele de pe parcursul acestui serial:

3. În România, dacă nu ai relații, sau noroc, nu sunt locuri nici ca să mori decent.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Asta e! Oricât le-ar face salariul nu se vor schimba. Unii, cei mai mulți. Și tinerii le călcă pe urme. Mai ales tineretul actual, incult, needucat. Te și miri cum reușesc să învețe pentru a intra la medicină și cum o termină! Nu au control al activității și comportamentului, nu au disciplină și respect, nu respectă regulile elementare. Se fac "medici" pentru ceea ce le va intra in buzunare. Uitati-va ce mașini conduc, ce haine au, ce bijuterii, unde își fac concediile. Toate astea nu se pot dobândi din salariu+gărzi imediat ce au intrat "în pâine". Și nici nu stăpânesc profesia și nu studiază permanent. Ei sunt " doctori" pentrucă e de bon ton și aduce bani, practic nu te controlează nimeni. Mai greu este că se "mănâncă" între ei. Sunt in stare să sr distrugă. În ceea ce privește pacientul, acesta este mult mai puțin, pentru ei, decât un motor pentru un mecanic. Cadrele auxiliare sunt la fel, au un serviciu de unde o dată sau de două ori pe lună ridică salariul, iar zilnic la pică și bani și mâncare, din porția pacientului, și medicamente și altele, tot din porția pacientului. Nu au scrupule. Menționez: unele doar dar cele mai multe.
    • Like 0
  • Domnule Dumitru parca mi-ati fi citit jurnalul... de 12 ani traiesc aceast cosmar prin spitale cu mama
    • Like 0
  • Din pacate povestile seamana. Mult prea mult.
    O toamna tirzie, la tara, apar niste dureri lombare. Ecografia facuta simbata in micul oras din apropiere de un specialist venit de la Bucuresti arata c-ar fi un polip pe vezica. Dr. ii spune sec: te astept luni la Colentina sa te operez.
    Normal ca nu mergem asa la prima strigare, omul incepe sa intrebe in stinga si dreapta. Ajungem la o "somitate" de la Militar, intrare directa, obligatie care inchide alta obligatie. Primele investigatii carcinom invaziv stadiu 2-3. Asta e ce-am aflat noi "pe surse" Somitatea ne-a spus doar mormait ca nu prea e bine. Incepe distractia: rezectie, instilatii. Dar aflam de x,y care au avut aceleasi chestii si acum sunt bine mersi, doar control de rutina din 6 in 6 luni
    In parelel luam cunostina "fara se ne prindem" de cum e treaba cu infectiile intraspitalicesti. Oficial nu sunt infectii, nu este clostridium, este doar o diaree pt ca pacientul este emotiv si panicos.
    Ca o paranteza vedem cum este posibil ca un pacient, internat, sa faca ocluzie intestinala si sa moara. Nu a vomat fecale din cauza ocluziei ci din cauza ca "s-a imbuibat pina nu a mai putut dupa operatie"
    Continuam, urmeaza rezectii si alte instilatii. Deoarece somitatea nu comunica neam si norocul face sa cunoastem pe cineva care stie un dr din aceeasi echipa cu somitatea schimbam medicul. Alte spagi, alte distractii aceleasi infectii, dar pacientul nu prea are noroc, carcinomul recidiveaza in alt loc. Alte rezectii, instaltii etc. pina cind vine recomandarea: extirpare de vezica. Pacientul este de acord, asteptam sa scape de infectii, vine vara dr. pleaca in concediu vine din concediu face operatia. Alte infectii. Operatia de mare succes, toate sunt minunate (ma rog cit pot fi ele de minutate), preventiv totusi ar fi bine niste radio si chimio terapie.
    Incercam radio tot la Militar, dar aparatul e defect, prima programare libera este abia in 2-3 luni. Aia e, conform informatiilor primite era doar preventiv, pt ca operatia a reusit. Dar totusi sa facem chimio. Cerem iar mai multe pareri si la stat si la privat, incepe chimio la Balotesti. Are loc prima tura. Cu chiu cu vai pentru ca sunt probleme cu hemoglobina. E mica.
    Ne pregatim de a 2 tura, infectiile sunt tot acolo nu putem incepe. Colac peste pupuza face si o tromboza la un picior. Tratam tromboza, reusim sa ii dam de cap in 3-4 saptamini, dar infectia nu se da dusa.
    Analize peste analize, antibioticul costa cit tot bugetul de la oncologie pe 1 an, se face referat, comandantul aproba, se comanda vine antibioticul dar ghinion din nou pacientul este alergic la acest antibiotic. Balotestiul il trimite la Bals. Intre timp starea pacientului se degradeaza. Primit recomandarea sa fortam niste radioterapie dar la Militar trebuie sa astepti. Tot 2-3 luni ca am pierdut programarea dupa operatie. Aflam insa ca Ametistul din Otopeni are o mega reducere la radioterapie si la recomandarea dr care l-a operat ne inscriem.
    Cei de la Ametist nu se joaca vor analize si imagistica completa inainte sa inceapa tratamentul. Deja s-a facut toamna. Incepem alergatul programari la RMN-uri si TC-uri. Si ce sa vezi: deja aparusera metastazele la oase si la plamini. Lupta era deja pierduta.
    Auzim de o clinica privata la Brasov, mergem sa discutam cu dr de acolo. Care ne explica ca pentru niste sume de 500 euro sau de 2000 de euro daca trimitem in Belgia niste esantioane din tesuturile extirpate putem face niste teste...etc etc. deja nu mai este relevant.
    Relevant este ca, incercind sa induplec medicul de la biopsie din Militar sa-mi dea niste lamele pe care sa le pot trimite in Belgia aflu ca "pacientul asta oricum e mort, de ce mai aruncam cu banii? El a zis de atunci ca are deja metastaze si ca nu mai are nicio sansa".
    Restul merge pe repede inainte: cu chiu cu vai scapa de infectii, dar nu poate incepe tura doi de chimio deoarece are hemoglobina mica. Cauta singe pentru transfuzii, grupa rara, rh negativ, se gaseste rar, dar intr-un final reusim sa facem si transfuzia, face 1 sau 2 sedinte de chimio, dar apar iar infectiile.
    Deja e decembrie si suntem iar la Bals. Scapam iar de infectii ramine doar o Candida. Vine Craciunul si apoi revelionul.
    Pe 4 Ian la insistentele pacientului ne grabim la Balotesti. Sa prinda loc in salon. Pe 7 Ian este suspect de ocluzie si-l trimit inapoi la Buc, la Agrippa. Da, este ocluzie, si trebuie operat de urgenta, dar hemoglobina este mica rau. Totusi se apeleaza la fondul de urgenta si intra in operatie.
    Cind asteptam pe holuri la un moment dat se aud niste urlete. Vocea celui care urla imi este foarte cunoscuta. Din sala de operatie iese un dr. Intreb cum este pacientul, dr ma intreaba care, ca sunt mai multe sali dar ma asigura ca toate operatiile in desfasurare sunt ok si toti pacientii operati sunt ok!
    In fine se termina operatia il vedem totul pare ok, doar ca s-a mai ales cu inca o stoma. Vb cu dr care l-a operat, este ok, sa mergem acasa. Ne intoarcem seara vedem ca este plin de vanatai si aflam imediat dupa operatie a avut o hemoragie noroc ca dr nu a plecat acasa si a venit sa-l vada si s-a prins.
    Desi si acum totul a mers perfect pe 14 a murit.
    • Like 0
  • mike mike check icon
    Poate ar fi bine sa ne spuneti numele Somitatii ca sa-l evitam alta data. Romania este o tara bolnava si la propriu si la figurat. Avem simtul etic si umanitatea demult in metastaza. O mizerie generalizata cu iz sovietic care se incapataneaza sa iasa din tara aia. Romania moare incet vazand cu ochii, in bratele celor care mai aveau o farama de speranta.
    • Like 3
  • Increderea in "somitati" a dus tara asta de rapa! Si a extirpat in spitale un numar apreciabil de vieti omenesti.
    • Like 1
  • Am ajuns o tara abulica si foarte multe ni se trag de la statul la televizor unde ni se toarna miciuni ca totul e bine. O tara abulica, unde oamenii pur si simplu nu stiu sa ceara drepturile lor proprii!!! Stau si suporta nenumarate, ingrozitor de multe grutati si mizerii, ca intr-o tara saraca, uitata de lume, nu ca intr-o tara europeana. Avem in schimb agenti pro-rusi care se ratzoiesc la EU!!!.... Sistemul statal e indoielnic, sistemul de sanatate completeaza selectia naturala, nu-si pune problema sa salveze prea multi din noi, ca si asa suntem PREA MULTI!
    • Like 2
  • Am trecut si eu prin ceva similar. Pe tata l-au tinut o zi si jumatate fara sa-i dea apa sa bea si cand le-a atras mama atentia i-au spus sa nu mai dramatizeze.
    Ba mai mult, cand am ajuns la paliative, neavand locuri, cu reteta de morfina nu gaseam morfina sa cumparam (cu bani, legal).
    Imi pare bine ca ati scris toata povestea aici dar sincer cred ca nu ati facut destul. In cazul nostru cancerul a fost gasit tarziu, nu prea mai aveam ce incerca dupa prima operatie insa, in cazul dvs., eu as fi date nume, sume etc. Ca poate altii au o sansa in plus daca stiu la ce sa se astepte.
    Ca sa va dau un motiv pentru asta. Pe tata la operat tot o somitate in buricul capitalei dar n-a cerut nici un sfant, n-a facut nici un fel de deosebire intre pacienti. Tata a stat in salon cu un fost senator dar si cu tarani.
    E drept ca a luat bani la externare dar a spus "Multumesc" de fiecare data, chiar si atunci cand un taran i-a dat doar 100 RON pentru operatie (senator-ul a dat 1500 RON).
    Nu spun ca e corect ca i-a bani dar pe vremea aia nu erau salariile de acum insa atitudinea a fost total diferita.
    A avut si al meu probleme de comunicare insa asta cred ca e din pricina educatiei si cred ca va mai dura pana o sa schimbe.
    • Like 0
  • Am trecut printr-o experienta asemănătoare acum 2 ani cu mama. O tumora de pancreas confirmata după vreo 3 sapt de plimbat prin Spitale (Arad - Timișoara) reușind sa ajungem cu relații sa o internam sa ii pună un stent ca să nu se mai chinuie. Urmând bineinteles deplasări constante Timișoara și Cluj pentru analize pentru care ori nu erau fonduri ori nu erau acoperite de CAȘ. Ma întreb pentru ce a cotizat sărmana mama în 40 de ani de învațămant dacă nici măcar pentru niște investigații nu sunt bani, sa nu mai vorbim de tratament.
    Totul culminând cu trimiterea ei de la unitatea primire urgente acasă cu un diagnostic de enterocolita dânșii având tot istoricul bolii și analizele făcute bineînțeles contra cost în clinici private.
    Am ajuns după vreo 3 zile de sunat la ambulanță nopțile, cu alte intervenții în Timișoara. Acolo s-a constatat de fapt ca se înfundate stentul, nici vorba de enterocolita. Au internat-o de urgenta urmând ca a doua zi dimineața sa i se facă o alta intervenție. Intervenție pentru care mama mea nu a mai avut puterea sa astepte și s-a stins în suferință fără a se găsii în tot spitalul ala o fiola de morfina sa aline durerea unui muribund...
    SI atunci ma întreb nu sa tem tot noi vinovați ca toleram sistemul asta putred și nu mergem sa ii strângem de gat?
    • Like 4
    • @ Daniel Puscas
      fc check icon
      (în nemernicia me am cerut doar un nume. iată) sistemul ”e” noi?
      • Like 0
  • Roxana B check icon
    Nu prea mai e nimic de comentat.....
    Tatal meu a fost doctor si acum , la 20 de ani de la pensionare i-e frica sa se duca la spital ca sa nu faca ceilalti doctori mai tineri misto de el......sau sa-l repeada.
    Banuiesc ca spitalul universitar mentionat este SUB.
    Problema lifturilor dateaza inca de acum 30 de ani.
    Atunci erau lifturi care urcau la etaje "cu sotz/fara sotz"
    • Like 2
  • Fortuna check icon
    Ohooo, sa auziti povesti despre Somitati care intra in operatie moarte de bete sau Somitati senile care adorm cu bisturiul in mina...
    • Like 2


Îți recomandăm

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult