„Admis, cu 20 de puncte penalizare!” Mi-am făcut triumfal intrarea în rândul șoferilor din București, în ziua în care doamna Firea a dat ordinul „La negru!”

Foto: Alberto Groșescu/Inquam Photos

Multe lucruri se fac la negru în România. Unii se angajează la negru, alții fac meditații la negru; expresia asta a devenit pașaportul „descurcărețului” în relația cu statul.

Mai nou, am auzit-o pe doamna Firea dând ordinul „La negru!” Și doamna Firea „s-a descurcat” cu deszăpezirea. Îndemnul „La negru” vine după ninsorile recente din București și încerca să sune mobilizarea generală a autorităților în lupta cu „iadul alb" ce începuse să ia cu asalt Capitala. Când ai de-a face cu „iadul alb”, ceri, evident, să se poată circula „la negru" pe drumurile principale, chiar dacă știi că în niciun an nu s-a reușit asta. Să vă povestesc cum am resimțit eu acest „la negru”.

În această perioadă nefericită din punct de vedere meteorologic, urma să încerc să obțin permisul de conducere. După ce am picat traseul prima dată în ianuarie, m-am bucurat că fusesem reprogramat peste doar o lună. Unii mă „încurajau” că poate să dureze și 3 - 4 luni, așa că vă dați seama ce noroc picase pe mine. Doar că socoteala din ianuarie nu s-a potrivit cu prognoza din februarie. Cu câteva zile înainte de traseu, m-am uitat îngrijorat la meteo. Se anunțau pe toate canalele coduri galbene, portocalii, ce mai, era clar că vine iar „iadul alb”.

Mi-am luat inima în dinți și m-am dus la examen.

Ziua examenului

La punctul de întâlnire (stația de metrou Republica) polițiștii ne spun fără echivoc că, dacă derapăm fie și numai un pic, vom fi picați instantaneu. Pe drumul spre punctul de întâlnire mă uitam la felul cum conduce instructorul meu și mi se părea dificil ca începător să controlezi fiecare mișcare a mașinii pe un drum atât de greu și de alunecos. În timp ce candidații de dinaintea mea încercau să nu derapeze printre troienele de pe bulevarde, eu mă rugam pe bancheta din spate să prind măcar o porțiune „la negru”. Mă uitam pe geam, butonam telefonul, citisem de dimineață o știre că „cel puțin 300 de utilaje au funcționat non-stop în Capitală și au curățat principalele artere”, așa că să „stăm liniștiți”. Mulțumesc, de liniștea asta să aibă parte redactorul care a scris știrea, cugetam în sinea mea, cu speranța făcută țăndări și cu inima cât un purice.

Habar n-am ce or fi însemnând „principalele artere" , dar pe bulevardul 1 Decembrie nu se vedea deloc linia continuă sau întreruptă dintre benzile de circulație. Iar din cauza zăpezii de pe margine, de multe ori numărul de benzi se îngusta treptat de la 3 la 1 singură.

Mă urc la volan, polițistul stă relaxat în dreapta mea, aud cuvintele magice „Când sunteți gata, puteți să-i dați drumul", în mașină erau cruciulițe peste tot, deci n-a mai fost cazul să mă închin.

În 30 de minute de condus, nici n-am îndrăznit să bag mașina într-a 3-a. Pe 90% din bulevarde, străzi, străduțe pe care am mers era un strat considerabil de zăpadă, iar marcajele erau total inaccesibile ochiului uman. Viața bate știrile!

Acum să știți că prioritatea mea nu mai era să mă concentrez să iau carnetul, ci mă gândeam cum să nu încalc toate regulile de circulație pe care le cunosc. Am făcut, unde era o singură bandă, coloane în spatele meu (iertare, stimați participanți la trafic!)

N-am depășit pragul psihologic de 25 km/h. Simțeam în ceafă, în mașinile din spatele meu, nervii șoferilor experimentați și parcă-i auzeam boscorodindu-mă: „Uite-l și p-ăsta, e la examen și de abia merge ca să arate cât e de prudent”...

În dreapta mea, polițistul părea vizibil jenat de faptul că examenul nu s-a putut desfășura în condiții normale, nu atât din cauza vremii, ci mai degrabă din cauza stării carosabilului. Era practic imposibil să găsești un loc ok pentru o parcare laterală.

Chiar dacă din cauza tabletei care înregistra nu putea să reproșeze în mod fățiș cuiva anume starea de fapt a drumurilor, ținea să repete insistent „aveți mare grijă la condițiile de pe drum”. Am înțeles din recomandările lui că așa e viața de bucureștean în trafic, trebuie să ne adaptăm permanent și să ne strecurăm cum om ști pe bulevarde, străzi și alei, în lipsă de infrastructură modernă și de administrație care să-și facă treaba.

Polițistul nu părea deranjat nici de coloana strânsă în spatele nostru pe alocuri, îl interesa doar să nu derapez și să nu cedez presiunii călcând nejustificat accelerația mai tare.

Am ajuns în parcarea din care plecasem și, la sfârșit, ultima probă, examinatorul mă pune să fac o garare cu spatele (care a fost un dezastru total și m-a costat 5 puncte).

- Ok, lăsați-o așa, îmi zice.

Își scoate pixul și foile cu punctele, văd că tot încercuiește pe acolo diferite chestii. Am zis că ăla sunt, iar am dat-o în bară.

După câteva zeci de secunde pline de tensiune, polițistul nu spune nimic, dar reușesc să citesc pe foaie, „admis, cu 20 de puncte de penalizare”.

Mi-a trecut bulgărele pe lângă ureche. Euforia mă cuprinde, dar nu înainte să mă uit pe barem și să văd pentru ce fusesem depunctat. 9 puncte pentru că am încălcat linia continuă! Am încălcat o linie care în 9 din 10 cazuri era acoperită cu zăpadă. Bine, acum veți spune că șoferii experimentați se ghidează după o linie imaginară atunci când nu văd marcajele. Cum imaginară este și Primăria care administrează acest oraș doar prin vorbe și fake news.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp