Dacă doamna Firea ar fi fost primar în Montreal... Cum se face deszăpezirea la noi, în Canada

(Foto: Guliver/Getty Images)

A nins o după-amiază în România și s-a pus lacătul pe jumătate de țară. S-au închis școlile, s-au închis drumurile, au căzut podelele trenurilor, sute de români și-au petrecut noaptea în mașini, iar la cazurile de urgențe medicale s-a ajuns cu sania trasă de cai sau cu tractorul. Dacă ar ninge așa de câteva ori pe an, ca-n țările nordice, România ar intra în hibernare pe perioada iernii.

Locuiesc la Montreal, în Canada. Cred că nu e un secret că în Canada e frig și ninge pentru o bună bucată din viață. Iar când spun Montreal, mă refer la unul din cele mai „ninse” orașe din lume, cu circa cinci metri de zăpadă căzută în medie pe sezon. Iar când ninge, ninge! La Montreal nu fulguiește, nu ninge feeric. La Montreal sablează cu zăpadă 24h când e furtună, iar temperatura nu crește peste minus 15 (care se simte ca minus 25 din cauza vântului). Fulgii mici zboară pe orizontală cu până la 100 km/h într-o pâclă deasă, care nu-ți permite să mai vezi altceva decât o urgie albă. Când mergi pe-afară (da, lumea iese afară și când e furtună) ai senzația că ești sub un duș uriaș care suflă necontenit, cu furie, zăpada; e sufocant; ai senzația că te îneci, că rămâi fără aer, chiar și atunci când doar privești viscolul pe geam. Pot fi chiar și zece astfel de furtuni de zăpadă în fiecare iarnă, care pot dura și 24h/48h, timp în care se acumulează 30-40 cm de zăpadă. Anul trecut au căzut vreo 75 de cm într-o noapte și-un pic. A fost intimidant.  

Pe toată durata urgiei drumurile rămân deschise. Pe toată durata furtunii o luptă pentru supraviețuire se dezlănțuie. O luptă pentru mobilitate, pentru a rămâne deschiși, pentru a rămâne în viață. Utilajele de deszăpezire se perindă cu o frecvență liniștitoare, încurajatoare. Pluguri impunătoare ca niște lăcuste uriașe scrijelesc continuu asfaltul cu lamele lor călite, producând un sunet înfundat, amortizat oarecum de zăpadă, ca niște gemete distante, dar neîncetate, iar când lamele prind câte o denivelare în asfalt, lasă scântei de-o palmă în urma lor. Utilaje cu roți mai înalte decât un om, cu cupe hulpave care mănâncă cu o cadență neistovită din zăpada care acum cade în calupuri. 

Camioane împrăștie constant sare grunjoasă amestecată cu pietriș printr-o elice amplasată la coada remorcilor încărcate cu material antiderapant. Mici buldozere cu șenile și o cabină mică, doar cât să cuprindă un om, trec în viteză pe trotuarele cu a căror lățime se înțeleg perfect, spulberând zăpadă cu lamele lor. Și ele, la rându-le, au mini-remorci din care aruncă sare în cursa lor nebună, lăsând în urmă un trotuar pe care poți merge fără să-ți rupi gâtul, chiar și pe timp de viscol. La Montreal se pune multă sare pe jos. Ți se albesc papucii, pantalonii și tot ce întră în contact cu sarea de pe trotuare.

(Foto: Ovidiu Harfaș)

După o astfel de furtună, orașul arată că după apocalipsă. Când s-a oprit vântul și ninsoarea, un ger năprasnic aduce cu el un cer atât de senin, încât rămâi fără răspuns când privești la el. După furtună rămân doar gerul, cerul și „muzica" produsă de utilajele de deszăpezire. Mașinile parcate pe stradă sunt practic acoperite și se zăresc doar niște ridicături în zăpadă care te lasă să intuiești că acolo ar fi îngropată o mașină. Nefericiților care nu au parcare sub bloc le va lua în jur de o oră de „lopătat” viguros pentru a-și descarcera mașinile, mai ales că partea dinspre carosabil a fost masiv încărcată de lamele care au împins neîntrerupt zăpada. Odată dezgropate, mașinile abia se mai zăresc de după grămezile de zăpadă ca niște mușuroaie uriașe, create de vreun animal mitic al nordului polar.

***

În prima noapte după ce ninsoarea a încetat, se începe eliminarea, la propriu, a zăpezii acumulate pe străzi și pe trotuare. Este eliberată întâi una dintre părți - care a fost în prealabil golită complet de mașini (chiar și prin remorcare, pe cheltuiala proprietarului) - urmând că în noaptea următoare să fie curățată cealaltă parte. 

Durează cam o săptămână curățarea completă a tuturor străzilor, de la cele mai aglomerate bulevarde, până la ultima potecă (curățate... la blană). În fiecare noapte șiruri lungi formate din zeci de camioane care așteaptă docile să fie încărcate de „melcul" mereu nesătul care le împovărează cu o viteză amețitoare. 

Camioanele au luminițe precum cele din reclamele de Crăciun și șerpuiesc prin oraș toată noaptea, încărcate până la refuz cu zăpadă, care se revarsă peste înălțătorele adiționale montate pe remorcă, să cuprindă o încărcătură mai mare. La Montreal, în timpul furtunii, nu se închid drumurile, nu se opresc școlile, nu se închid spitalele, nu se sting cuptoarele la brutării, nu se oprește bitul în silicon. De sub troiene, viața curge neîntreruptă, viață găsește, mereu, o cale.

***

În România ninge similar... o dată la câțiva ani, în februarie, și iadul se dezlănțuie. Se închid toate drumurile, se anulează cursele de tren, iar trenurile aflate pe traseu rămân înzăpezite, înghețate, cu troiene în vagoane. Sute de șoferi sunt ținuți blocați cu zilele în mașini, înghețați, înfometați. La bătrânii din satele izolate se poate ajunge doar cu elicopterul. Iar mai nou se închid școlile; pentru o săptămână! (La București!) La o furtună de zăpadă în România, ne putem deja imagina scenariul: Raed Arafat la televizor dând îngrijorat indicații, o șenilată va reuși să ajungă la o femeie gravidă într-un sat, undeva în Tulcea, iar militarii vor da la lopată pe un DN în Buzău, în mijlocul lui nicăieri. Utilaje de deszăpezire sunt detașate cu miile, conform autorităților, dar nu le vezi nicăieri, sau dacă le vezi, sunt fie parcate în fața primăriilor, fie înzăpezite și ele, alături de restul României.

***

Păi, dacă la o furtună de zăpadă, în România șoferii rămân blocați pe drumuri, copiii lipsesc de la școală, părinții lipsesc de la serviciu, iar traficul de orice fel este anulat, atunci de ce mai există echipe de deszăpezire și comandamente speciale de iarnă? Același ar fi rezultatul și fără ele. Care e diferența? De ce mai există astfel de programe? Nu mă aștept că România să aibă expertiza țărilor nordice atunci când vine vorba de deszăpezire, dar nici să fie mereu surprinsă de zăpadă, ca o țară mediteraneană; nu e. Avem în vocabular „crivăț”, n-avem cum să nu știm ce-i aia iarnă.

Când am ajuns, totuși, să închidem școlile la minus 10 grade? De când a devenit o temă de dezbatere națională dacă să iasă sau nu copiii afară, să se joace în zăpadă, iarna? Iarna!  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp