Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

„Ajută-mă, nu știu și nu pot să mă relaxez!...” La terapie cu oamenii care-și trăiesc sensul doar prin muncă

Burnout

Foto: Guliver Getty Images

„Cristina, dacă tu o să mori înaintea mea, eu nu voi veni la înmormântarea terapeutului, nici a coach-ului, nici a trainerului, oricât de bună ai fi fost. Eu voi veni la Cristina, la prietena mea, voi veni la OMUL Cristina și la ce a însemnat ea pentru mine. M-ai înțeles?”. La așa mesaj, n-am putut să nu mă cutremur, mai ales că venea de la un om important din viața mea. A fost ca o lovitură sub centură și mi-a luat ceva timp să-i diger conținutul, cu atât mai mult cu cât mă simțeam tare vrednică profesional, eram total angajată în muncă și mi-era teamă să mă opresc...

Cu toate astea, recunosc că încă atunci când muncesc... muncesc! Ca apucata, cum se spune în Ardeal. Dar apoi recuperez. Și-mi las timp de relaxare. Că așa e acordul cu mine. Un val intens de muncă, apoi altul lin de relaxare. Așa că atunci când vin clienții și mă roagă să-i învăț să se relaxeze, zâmbesc în sinea mea, nu de alta, dar îmi place tema pentru că mă regăsesc în ea și, în plus, e un timp bun de evaluat și de reflectat și pentru mine: unde sunt acum, cum mă relaxez și ce mai am nevoie? Ori la ce nevoi sau dorințe îmi răspunde foamea nestăvilită de muncă?

Așa că, atunci când un client mi-a spus într-o sesiune: „învață-mă să mă relaxez” am tăcut. A fost primul instinct. Să las tăcerea să se aștearnă peste forfota și gălăgia din mintea fiecăruia. L-am observat și mi-a atras atenția privirea lui fixată într-un gol imaginar pe podea, cu trunchiul ușor aplecat în față, cu brațele sprijinite pe genunchi și palmele încrucișate care se frământau, reflectând parcă agitația interioară. A continuat: „Mi-e greu să mă relaxez, mă simt obosit și nu-mi pot opri mintea din a gândi”.

Din păcate, nu era primul client care avea nevoie de relaxare. La polul opus, era clienta care a venit hotărâtă să învețe să-și gestioneze mai bine timpul, să fie mai performantă și mai eficientă în muncă, dornică să-și conducă mai bine oamenii din echipă, deși eu știam că muncește deja foarte mult, că e și apreciată la locul de muncă și că ar avea nevoie de fapt de... o pauză. Și de relaxare. Și, evident, de timp pentru toate astea. 

Așadar, când aud asemenea solicitări îmi imaginez cum în spatele fiecăruia există o voce interioară, critică și nemulțumită, foarte cunoscută fiecăruia, care ceartă, insistă și care ne cere să performăm! Din păcate, orice am face, oricâte performanțe am atinge tot e loc de mai bine! În față se află o promisiune că la următoarea realizare ne vom relaxa și ne vom bucura mai intens, că ea ne va pune cu adevărat în valoare și că atunci cu siguranță vom fi confirmați și recunoscuți așa cum avem nevoie ori așa cum poate numai într-un cotlon ascuns al minții și al sufletului putem recunoaște. Doar că munca și proiectele devin ca un drog, o promisiune și o amăgire permanentă în căutarea satisfacției ori a certitudinii valorii. Sau a utilității noastre. Și-atunci, de unde să începem să descifrăm tâlcul acestei căutări spre noi performanțe, spre noi rezultate? Cum să ne raportăm la persoanele care par să își trăiască sensul doar prin muncă?

La așa întrebări am exercițiul să arunc un ochi în trecut. Mi-e musai. E vorba de un trecut îndepărtat al fiecăruia care se regăsește în această poveste. Și aici mă interesează cum s-a născut această sete de a performa, care sunt vocile cu autoritate care încă ne mai influențează, ce modele am avut ca sursă de inspirație și care au fost pașii urmați până să ajungem să confundăm calitatea noastră umană cu prestația noastră profesională?

Se prea poate ca la timpul potrivit, și mă leg de cei „șapte ani de acasă” sau mai mulți, câți or fi la fiecare, am învățat că suntem importanți dacă muncim, dacă facem și realizăm CEVA. Ori, chiar mai mult, că trebuie să fim CINEVA.

Așa că acest mesaj cu autoritate vine și se suprapune perfect peste una din nevoile noastre fundamentale ca oameni, aceea de a fi utili. Și suntem utili atunci când facem ceva bun și de folos pentru ceilalți. Când ne aducem contribuția. Iar răsplata vine prin aprecierea pe care ceilalți ne-o oferă, care ne confirmă și ne validează importanța pe care o avem în lume prin ceea ce am făcut. Asta ne este răsplata. Suntem validați, recunoscuți și importanți. Cum s-ar spune, am reușit în fața cererii auzite cândva pentru că suntem... CINEVA, nu oricine.

Neajunsul e când foamea de performanță nu e stinsă pentru că „mai mult și mai bine” rămân nepotolite în orice proiect, iar succesele sunt minimalizate ori considerate normale, nicidecum celebrate... Și-atunci rămâne corpul împovărat de ștachetele rămase sus, ca după un concurs care s-a terminat, doar că noi am uitat să ne oprim. Și cum nimeni nu mai e în sală să ne privească, pentru că după orice concurs, oricât de mare ar fi el, publicul pleacă spre casele lor, noi rămânem să concurăm cu cel mai aprig adversar. Cel din interior. Care nu ne lasă să ne odihnim, care vrea performanțe și rezultate, și uite așa, golul din interior se adâncește, nemulțumirea interioară se accentuează și mai sunt de făcut doar câțiva pași până la o epuizare psihică de toată frumusețea. Burnout se numește.

Într-o lume în plină acțiune, ale cărei motoare sunt turate la maxim, în care purtăm o luptă neloială cu resursele energetice de care dispunem, să te oprești din muncă în miezul zilei doar ca să contempli pare absurd ori ceva infantil și, în cel mai bun caz, un lux. Este exact ceea ce propun de multe ori. Atât pentru mine, cât și pentru alții. Nu de alta, dar poate fi interesant de aflat: cine ești când nu te miști? Și pe cine lași să te vadă așa cum ești atunci când nu muncești?

Pentru că ar fi trist să ne oprim din muncă doar atunci când pierdem. Iar când pierderea vizează sănătatea, oamenii dragi ori momentele importante ale celor de lângă noi, ne amintim că mai există și altceva sau alții importanți în viața noastră. E trezirea din caruselul așteptărilor interioare și a dorințelor de performanță. Uneori e prea târziu, alteori avem noroc. La a doua șansă.

Așa că, dorința celor care se aflau în ultima fază a vieții și cu care am lucrat în urmă cu 15 ani o las să mă călăuzească asemenea unui far. De la acești oameni am aflat că nu și-ar fi dorit să muncească mai mult, nici să fi primit mai multe premii, ci să fi apreciat mai mult ceea ce aveau: sănătatea, oameni dragi, relațiile și, în general, lucrurile mărunte... 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Statuie mască

„Primul lucru care contează atunci când faci o donație este ca gestul respectiv să te facă să te simți că ai făcut cu adevărat o faptă bună. Dacă cauza respectivă reușește să te facă să te simți ca un mic erou, te face să te simți bine că ai ajutat, reușește să te facă donezi”, spune Nicoleta Deliu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult