„Am crezut că leşin”. Despre reglarea emoţională: gestionarea anxietăţii

foto profimedia

Într-un articol anterior am discutat despre gestionarea furiei. Acum aş dori să abordez spectrul emoţiilor ce ţin de aria anxietăţii.

Ce este de spus despre anxietate? Mai întȃi că – dintre toate emoţiile – este cea care se simte cel mai puternic în corp. Dovada: multiplele expresii care descriu stări de frică prin senzaţii corporale: „mi s-au înmuiat picioarele”, „mi-a stat inima în loc”, „am crezut că leşin”, „mi s-a tăiat respiraţia”, „mi-a sărit inima din piept”, „m-au apucat tremurăturile”, „m-au trecut toate transpiraţiile”, etc.

Uneori aceste reacţii fizice sunt legate de un eveniment real care le justifică – atunci avem de-a face cu frica, teama sau îngrijorarea, sentimente fireşti. Alteori însă angoasa este legată de producţii ale minţii noastre, de imagini uneori inconştiente, sau de încadrarea greşită de către creier a unor semnale provenite de la organele de simţ. Rezultatul este frica de ceva inexistent în realitate, dar puternic prezent în psihic, frică de diferite intensităţi, uneori chiar paroxistice, ce este încadrată sub numele general de anxietate, sau sub nume mai specifice: atacuri de panică sau fobii.

Al doilea lucru de ştiut este că stările asociate cu anxietatea, atunci cȃnd se produc prima oară, iau persoana pe nepregătite pentru că nu li se poate găsi o cauzalitate în mediul obiectiv. Aşa apare impresia de „pierdere a minţilor” sau „pierdere a controlului”, iar ulterior oamenii încep să se teamă nu de ceva anume ci de … revenirea anxietăţii. In plus, odată ce această teamă s-a instalat, fiecare senzaţie corporală care ar putea fi asociată cu anxietatea este considerată chiar manifestare anxioasă, deşi uneori poate avea alte cauze (respiraţie îngreunată din cauza căldurii, tremuratul genunchilor din cauza efortului fizic, semnale ale stomacului datorită unor alimente care nu s-au potrivit, etc).

Rezultatul este că pe de-o parte oamenii încep să fie extrem de atenţi la semnalele corporale (pe care le interpretează imediat ca anxietate) şi pe de altă parte caută o singură cale de „scăpare”: părăsirea imediată a situaţiei anxiogene şi evitarea cu obstinaţie în a se mai pune vreodată în situaţii măcar pe departe asemănătoare cu acestea. Ulterior, pentru că psihicul dispune de multe mecanisme de apărare, ajung chiar să raţionalizeze evitarea, dând explicaţii rezonabile pentru asta („nu-mi place să merg cu metroul”, în loc de „am avut odată o stare de panică în metrou şi de atunci îmi e teamă să nu se repete”).

Ce e de făcut în aceste situaţii?

Ca şi în cazul altor emoţii, primul pas este identificarea precisă a emoţiei resimţite. Dacă anxietatea este un „termen-umbrelă”, care acoperă cam orice şi îndeamnă la evitare, odată ce emoţia a fost precis definită nu mai are o putere atȃt de mare. Uneori este vorba de o senzaţie fizică ce pare venită din neant, iar emoţia este mai degrabă nedumerire, alteori este o stare neplăcută care pare copleşitoare, alteori este o incapacitare fizică de moment care duce mai degrabă la stȃnjeneală. Sau poate fi repetarea unei stări, care duce la descurajare. Citiţi aceste cuvinte: stȃnjeneală, descurajare, nedumerire, copleşire. Parcă nu mai au aceeaşi încărcătură emoţională cu „anxietate”.

Al doilea pas este o identificare cauzală precisă, îngustă. Nu „simt că nu am aer pentru că sunt în înghesuială” ci mai degrabă „simt o uşoară senzaţie de sufocare pentru că este cald şi camera asta nu este bine aerisită”. Alteori un tremur în stomac poate fi cauzat de o mişcare mai bruscă a unui vehicul. Alteori poate fi vorba de un miros, o mişcare, o atingere sau un sunet care ne aminteşte, la nivel subliminal, de un eveniment neplăcut din trecut: un uşor dezechilibru de o căzătură în care ne-am fracturat un picior, o frȃnă bruscă de ce am simţit într-un accident de maşina, o vibraţie a unui pod sau planşeu de ce am simţit la un cutremur, etc. Dacă identificăm că este vorba de o similaritate – în numai un aspect – cu un eveniment neplăcut, şi că evenimentul neplăcut este unul în trecut, e mai uşor să nu ne lăsăm cuprinşi de anxietate.

De multe ori o cauză corectă este teama de a nu avea o „criză” anxioasă, dar de fapt teama este mai degrabă de a fi neajutorat, în special în spaţiul public. De fapt – în multe cazuri – teama asta este despre cum credem că ne-ar privi ceilalţi. Ei bine, pentru asta cel mai simplu mod de a contracara anxietatea este să ne întrebăm: „dacă cel de lȃngă mine s-ar speria, ar începe să tremure, s-ar albi la faţă, oare eu ce aş face? Aş privi râzând sau aş oferi suport?”.

A treia etapă este identificarea nevoii asociate emoţiei. Daca e vorba de jenă, ar fi să ne gȃndim la ce am spus mai sus, ştiind că în general oamenii tind să sară în ajutor. Inclusiv prin a oferi un loc pe scaun în autobuz în cazul în care cineva simte că îi este rău, sau sprijinind pe cineva care crede că va leşina. Alteori nevoia este de a situa ferm în trecut acele senzaţii care amintesc de o situaţie neplăcută mai veche: de exemplu amintirea durerii legate de mirosul de spital sau teama de insecte dacă cineva a avut de suferit din cauza unor înţepături de viespi în copilărie. Persoanele în cauză au nevoie să îşi repete mental, că „asta a fost atunci, iar eu sunt acum, adică în prezent”. Uneori e vorba de o teamă difuză, că „ceva rău se va întȃmpla”, iar atunci persoanele care o simt ar trebui să verifice senzaţiile cu „proba realităţii”, respectiv să privească atent în jur, să îşi ancoreze mintea de obiecte precise din mediu, pentru a înţelege că pericolul este unul imaginat. De fapt toate aceste elemente sunt gestionabile, în timp ce a le denumi, nediferenţiat, anxietate, le fac greu de acceptat şi îndeamnă la evitare.

De multe ori anxietatea poate fi ţinută la distanţă prin distragerea atenţiei; nu vă plac trenurile sau avioanele, luaţi-vă laptopul şi ceva de lucru pe perioada călătoriei – nu doar că vă veţi ţine mintea ocupată, dar veţi şi fi luat un avans serios la treburi.

Şi, nu în ultimul rȃnd, a cere un strop de suport emoţional celor din jur ajută mult, chiar dacă cel de alături este un străin – de multe ori putem „împrumuta” din starea de echilibru a altora, şi nu ar trebui să ne ferim să o facem.

Articol publicat anterior pe blogul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp