Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Am venit până aici pentru copil.” Chiar au nevoie copiii de vacanțe exotice sau este dorința noastră?

familie cu copii

foto: Profimedia

În ultimii ani am călătorit mai mult și m-am surprins observând familiile din aeroporturi, restaurante sau de pe străzile orașelor turistice. Părinți încărcați cu bagaje, cărucioare, jucării, gustări, tablete, haine de schimb și un program de vacanță care ar obosi probabil și un adult odihnit.

Copilul plângea, părintele era iritat, programul „dicta” că trebuia să ajungă la următorul obiectiv, pentru că biletele erau deja cumpărate, turul era rezervat, iar vacanța trebuia „valorificată”.

De foarte multe ori, explicația era una „generoasă”: „Am venit până aici pentru copil.”

M-am întrebat de multe ori cât dintr-o astfel de experiență este, într-adevăr, pentru copil și cât reprezintă nevoia adultului de a se vedea pe sine ca un părinte bun, implicat și capabil să ofere experiențe speciale. Cel mai bun mod prin care putem fi obiectivi este să ne gândim la experiențele noastre în contexte similare. Desigur, noi nu mergeam în Bali sau Mallorca, dar cu puțin noroc, am ajuns pe litoralul românesc sau în stațiunile montane. Dar despre asta detaliez ulterior mai jos.

În prezent, probabil cunoașteți și voi părinți care pleacă alături de copii de doi, trei sau patru ani în călătorii complexe de două săptămâni. Nu mă refer la o vacanță liniștită, în care familia stă la plajă, se odihnește și petrece timp împreună. Mă refer la acele vacanțe cu zboruri lungi, schimbări dese de cazare, excursii organizate, muzee, trasee și zile planificate de dimineața până seara. Destinații spectaculoase, uneori aflate la mii de kilometri distanță, despre care părinții afirmă că au fost alese „pentru cel mic”.

Dar un copil de trei ani nu are nevoie să înțeleagă cultura Thailandei. Nu are nevoie să vadă zece temple, să bifeze obiective turistice sau să petreacă ore întregi într-un avion pentru a deveni un adult „complex”(sau complet). Cel mai probabil, nici nu va păstra o amintire clară despre acea călătorie. Și nu este nimic greșit ca părinții să își dorească să vadă Thailanda.

Problema apare atunci când dorința adultului este prezentată drept sacrificiu pentru copil. Copilul devine astfel o oglindă a nevoilor părintelui. Prin el, adultul își confirmă că este un părinte aventuros, generos, modern sau diferit de propriii părinți. Uneori, vacanța nu mai este doar o experiență de familie, ci și o dovadă că suntem părinți buni. Pentru prieteni, pentru rețelele sociale și, poate cel mai important, pentru propria conștiință.

„Uite câte lucruri îi ofer copilului meu.”

În psihologie, proiecția nu înseamnă doar să atribuim altora emoțiile pe care nu le recunoaștem în noi. Poate însemna și să presupunem că ceilalți își doresc ceea ce ne dorim noi. Adultul vrea să exploreze lumea și ajunge să creadă că și copilul are aceeași nevoie, doar pentru că nu poate încă să o contrazică în cuvinte.

Desigur, mesajul acesta nu apare doar în vacanțe.

Îl auzim și mai târziu: „Am muncit pentru tine”, „Am construit casa aceasta pentru voi”, „Am rămas în relația aceasta pentru copii” sau „Tot ce am făcut a fost pentru familie”.

Poate că intenția este bună. Însă un copil care crește ascultând constant asemenea afirmații poate învăța, fără ca nimeni să-i spună direct, că existența lui este responsabilă pentru oboseala, frustrările sau renunțările părinților.

Poate învăța că iubirea vine la pachet cu o datorie sau că relaxarea înseamnă să alergi dintr-un loc în altul, să fii permanent stimulat și să transformi orice experiență într-un proiect care trebuie dus la bun sfârșit.

Nu susțin că părinții cu copii mici ar trebui să rămână acasă. Ar fi absurd. Părinții au nevoie de vacanțe, de explorare, de pauze și de experiențe care să le amintească faptul că sunt și adulți, cu nevoi proprii, dar și de cuplu.

Poate că formularea sinceră ar fi însă alta: „Ne-am dorit să mergem în această călătorie și am încercat să o adaptăm cât mai bine si pentru copilul nostru.”

Această afirmație nu diminuează deloc iubirea părintelui. Dimpotrivă, arată maturitate. Recunoaște că adultul are propriile nevoi, fără să le ascundă în spatele copilului. Întrebarea importantă nu este dacă putem lua un copil de trei ani într-o călătorie în Thailanda. Evident că putem.

Întrebarea este dacă ritmul, programul și așteptările noastre țin cont de copilul real sau de imaginea copilului pe care am construit-o în mintea noastră. Câteva exemple de întrebări care îmi vin în minte la prima strigare: Poate să doarmă suficient? Are spațiu să se joace? Are timp să se adapteze? Poate să refuze unele activități? Suntem pregătiți să renunțăm la jumătate dintre obiective fără să devenim frustrați?

Sau copilul trebuie să reziste programului nostru pentru ca noi să putem spune că vacanța a fost un succes?

Va ziceam anterior să vă gândiți la propria copilărie. Câți adulți își admiră astăzi părinții pentru că i-au dus într-o destinație exotică la vârsta de trei ani? În schimb, foarte mulți(si aici exemplific din propria copilărie) își amintesc o după-amiază în care tatăl lor s-a jucat cu ei fără să se uite la telefon sau la TV, o plimbare în care mama lor i-a ascultat cu adevărat, o dimineață în care părintele nu era grăbit, obosit sau preocupat de orice.

Ne amintim mai puțin locul și mai mult felul în care ne-am simțit în prezența lor. Surpriza este că acest tip de conectare poate avea loc și în Thailanda, dar la fel de bine poate avea loc la Eforie Nord, în Vatra Dornei sau într-un parc aflat la zece minute de casă.

Nu distanța produce apropierea emoțională și nici măcar prețul vacanței nu îi oferă copilului siguranță. Da, nici numărul de țări vizitate nu măsoară calitatea relației dintre un părinte și copilul său. Uneori, cea mai valoroasă experiență pe care o putem oferi unui copil nu este să îl ducem cât mai departe.

Este să fim, pentru câteva ore, cu adevărat acolo. Dar pentru că este greu, alergăm după cai verzi pe pereți, cum am putea fredona dintr-o melodie. Și dacă e greu, cumva mie mi se pare și motivant. Cum spun adesea în grupurile de prieteni sau colegi, dacă unele „bătălii” erau ușoare, toți eram fericiți, sănătoși, cu relații funcționale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

munca la distanta

Românii sunt astăzi mai mobili decât oricând. Călătoresc, lucrează pentru companii internaționale, studiază în străinătate sau aleg să se stabilească în alte state europene pentru perioade mai lungi sau mai scurte. În paralel, piața muncii s-a schimbat radical: tot mai multe profesii permit munca hibridă sau remote, iar locul din care îți desfășori activitatea nu mai coincide întotdeauna cu țara în care ai domiciliul. foto: Profimedia

Citește mai mult
sound-bars icon