Foto: Guliver/ Getty Images
Citesc din ce în ce mai des pe rețelele de socializare că oamenii nu mai știu să comunice unii cu alții. Veți spune: dar nu este o noutate. Și vă dau dreptate. Nu este deloc un fapt surprinzător în era digitală din ultimele decenii în care de la apariția internetului toți alocam din ce în prea mult timp rețelelor de socializare sau pur și simplu ne refugiem în mediul virtual, unde uităm de noi și de ceilalți. În urmă cu ceva vreme citeam că în 2015, Oxford Dictionary a declarat emoji-ul “Face with Tears of Joy” drept cuvântul anului, aceasta fiind prima pictogramă care câștigă acest titlu. Vrem, nu vrem, nu putem împiedică mersul în această direcție.
Însă ce m-a surprins de ceva vreme este nivelul la care a ajuns lipsa comunicării interpersonale în cadrul familiei, a familiei extinse sau al prietenilor. Recent citeam o postare a unei viitoare mămici care scria: „Bună, cum ați procedat cu chemarea nașilor pentru botez? Înainte sau după ce s-a născut minunea i-ați cerut oficial?”. Ei bine, răspunsul unei alte mămici a fost foarte prompt: ”Cum adică să chemi nașii? Unde să îi chemi? Nu îi întrebi pur și simplu?”
Într-o altă postare, o mamă, a impărtăsit stanjenită un gând, cu speranța că celelalte mămici îi vor oferi o soluție la problema sa: „Bună ziua! Nu știu exact cum să procedez. Am găsit în buzunarul de la geaca fiicei mele de 15 ani un pachet de țigări. Nu mă judecați! Să îi spun? Cum să procedez să nu o îndepărtez de noi?”
Sunt numai două exemple în care lipsa de comunicare frizează absurdul. Mă întreb și vă invit și pe voi să o faceți cum ar fi putut prima persoană să își cheme nașii? Să le trimită o invitație pe facebook sau email? Că nu mai sunt la modă cărțile poștale. Ce soluții aveți voi pentru ea?
Pe de altă parte, de ce nu poți vorbi deschis copilului tău despre pachetul de tigări pe care l-ai găsit în geaca să? Dacă îți pui problemă că o discuție îl va „îndepărta”, oare nu s-a îndepărtat deja? Repet întrebarea și în acest caz: voi ce soluții i-ați da unei mame dacă v-ar întreba asta?
Am văzut familii în care membrii acestora nu își spun mai nimic deși se văd des. Nu vorbesc despre ei, despre problemele lor, despre nemulțumirile lor, ci numai despre realizările lor, de parcă viața ar fi numai despre asta. Mai vorbesc despre orice și oricine, dar nu despre ei. Așa s-au obișnuit de mulți ani și nu pot face altfel. Să fie teamă că se vor îndepărta? Da, chiar despre asta este vorba, doar că „indepărtartea” (cuvântul cheie pe care mama adolescentei l-a scris în mediul virtual) s-a întâmplat mai demult, insă le e greu să recunoască. E dureros, așa că mai suportabilă e negarea, un mecanism de apărare care ne este cel mai la îndemână.
Mai este și categoria celor care spun: „Decât să mă cert și să spun lucruri pe care să le regret, mai bine nu mai vorbesc”. De când una o exclude e pe alta? De ce să nu exprimăm ce gândim și atunci când o facem, de ce să ajungem să spunem lucruri pe care să le regretăm? Dacă suntem nervoși, oare e atât de greu să nu îl jignim pe celălalt într-o discuție? Sau el, poate să accepte ce i se spune fără să devină defensiv-agresiv?
Deseori în cabinet îi învăț pe oameni să comunice unii cu alţii. O numim psihoeducație și pe scurt vizează informarea oamenilor, ajutându-i să-şi crească nivelul de conştientizare, să-şi îmbunătăţească abilităţile de comunicare şi relaţionale legate de problemele cu care vin în cabinet. Și da, mulți vin la psiholog, precum cele doua femei, să li se ofere soluții. Dar nu le vom oferi soluții, ci îi vom învăța cum să comunice. Să nu o facă atunci când sunt nervoși sau când celălalt este într-o stare tensionată sau defensiv-agresivă. Nu e simplu să te poti retrage când deja esti e punctul de a exploda, însă ar ajuta dacă încerci să o faci din când în când.
Exprimați-vă gândurile și emoțiile, chiar și pe cele pe care le considerați negative, și nu vă simțiți vinovați când o faceți, însă aveți grija la intensitate. Exprimați-vă furia (învățați care este cea mai buna eliberare pentru voi, fie că este sportul sau altceva), însă, în discuții nu jigniti și nu atacați persoana din fața voastră. Nu vă închideți în voi și învățați-vă și copiii să comunice. Îi veți ajuta enorm să aibă relații autentice, pline de sens și iubire.
Dacă vrei să mă contactezi, acesta este link-ul la pagina mea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Unui adolescent nu mai pot sa ii fie interzise multe - stiu ca vor aparea persoane care sa spuna 'Pe vremea mea...'.
Nu. Nici pe vremea dumneavoastra nu vi se puteau interzice multe, daca priviti in urma. Eu am fost adolescenta in anii '90, si am fost la unul dintre liceele bucurestene care avea uniforma. Daca aveti senzatia ca lungimea fustei cu care plecam de acasa si cu lungimea fustei cu care ajungeam la scoala erau egale, va inselati. Ori aveam alta fusta in ghiozdan, ori o indoiam in talie.
Idem cu numarul de nasturi incheiati la bluza :)
Mai era si moda aceea stupida cu tricourile trei sferturi; va promit ca numarul de raceli la rinichi cu care ne amenintau mamele noastre a fost fix 0.
Si e un pic ciudat sa comentam, precum Ciobanu Florin, ca moare copchilul de frig daca nu-i ajung pantalonii la glezne. Or fi barbatii mai delicati, dar fetele si femeile poarta fusta toooata iarna, si nu mor de frig. Nu stiu ce minune e asta :)
Cu fumatul (desi eu sunt fumatoare inraita), mai intai as alege forum-ul (scot juniorul la o pizza, ceva care ii place), momentul (cand toata lumea, mai ales parintele e relaxata), si apoi mesajul, din care, sincer, as exclude faptul ca l-am cautat prin buzunare. Ca nu e ok, si adolescentul se va transforma in arici, pe buna dreptate. Nu-l va mai atinge nici ploaia.
Nu m-as duce la cancer - argument inutil la varsta la care suntem cu totii nemuritori. M-as gandi la ceva mai apropiat de sufletul copilului: mirosi urat/iti miroase urat respiratia, ti se ingalbenesc dintii, de exemplu. Chestii letale pentru o adolescenta :)
Cat despre fumat ca gateway drug, as spune, hm. Fumatul nu iti da nici un fel de high. Atunci cand au acceptat ca fumez si voi fuma, parintii mei au adoptat o tactica de tipul - bring your own poison, adica nu lua tigari de la altii, ca nu stii ce e in ele. Ca daca e un pic de verde (bine, ca ai mei nu s-ar fi gandit vreodata la asa ceva), nu e chiar sfarsitul lumii. Dar pot fi alte chestii mult mai nocive.
Aici sunt discutii mult mai serioase de avut - alcoolul, de exemplu, si ce ti se poate pune intr-un cocktail, ce poate fi intr-un E, lucruri mult mai grave decat banalul tutun. Adica, lucruri care te omoara pe loc, nu in cincizeci de ani.
Iar la stilul asta de conversatie, as merge un pic la manipulare subtila: orice adolescent se crede deja adult. Pericolele de mai sus pot fi explicate calm, la stilul, da esti adult, deci iei decizii, deciziile tale. Nu deciziile pe care le iau cei din jurul tau, nici eu sau tatal tau, dar nici X sau Y din gasca. Pentru ca atunci nu mai esti adult, esti pur si simplu un copil care face ce fac si copiii din jurul lui.
La mine a mers, si nu am fost un copil extraordinar de cuminte... Insa eram atat de bine conditionata ca o tigara si o bere erau culmea rebeliunii, si gandul de a ma trezi cu tuburi pe gat in spital nu era tentant.
In final, exista mai jos un comentariu care spune ca daca iti e teama sa discuti cu un adolescent, deja s-a indepartat; aici mi se pare mie pericolul major. Adolescentii sunt niste creaturi ciudate, nici cal, nici magar. Suficient de mari incat sa ia hotarari foarte proaste, dar suficient de imaturi incat sa nu ia in calcul consecintele.
Daca un adolescent este certat pentru fiecare decizie proasta pe care o ia, nu va avea incredere in adulti atunci cand face o prostie mare. Familia nu trebuie sa devina politie sau tribunal, si asta se construieste in timp. Este foarte greu sa discuti cu un adolescent atunci cand el nu vrea sa o faca - si chiar si cei mai cuminti adolescenti au faze in care nu vor sa comunice.
Importanta este rabdarea de a discuta cu un adolescent atunci cand vrea el sa o faca, si sa asculti, mai degraba decat sa dai sfaturi. Si asta poate incepe la pubertate, nu ar trebui sa incepa la 15-16 ani. Da, trebuie rabdare, si trebuie timp.
Nu sunt adepta stilului de parenting in care copilul iti e 'prieten'. Nu poate sa iti fie prieten, si autoritatea parentala trebuie sa existe, insa trebuie sa se relaxeze pe masura ce copilul se maturizeaza. Autoritatea nu traduce insa prin frica, pentru ca autoritatea devenita frica este nociva. Copilul trebuie sa stie ca poate il certi, dar ca pana la urma il ajuti.
Mi-a placut articolul.
Tigarile sunt ''tunate'' cu chimicale care creaza o dependenta puternica. Apoi la petreceri sau in club vor aparea tentatia tigarilor mai ''speciale''. Se studiaza orice nimic dar nu exista un studiu printre consumatorii de droguri din care sa se vada clar cati sunt fumatori si cati nu. Eu cred ca 95% din consumatorii de droguri au fumat intai tigari normale. Deci nefumatorii au sanse mai mari sa se fereasca de droguri. Parintii se feresc sa-si impuna autoritatea, e iarna si tinerii umbla cu gleznele descoperite, altminteri sunt nasoi. E greu sa lupti cand masonii sunt la toate butoanele, tv, net, radio...
Si da, s-a incercat cu scandal, cu ne-lasat afara, cu vorba buna, ca bai o sa faci cancer... No chance. Nu de alta, dar asta cu facutul cancerului chiar are o componenta genetica pronuntata, pe care orice adolescent inteligent ti-o va intoarce rapid, mai ales ca la varsta aceea toti ne credem invincibili. Se poate incerca si cu quality of life mai incolo, dar pentru un adolescent suntem cu totii geriatrici de la 35+.
M-am lasat de doua ori a la longue, din motive de bebe (si mama s-a lasat cand era insarcinata cu mine, si cat a alaptat, cred ca faptul ca s-a re-apucat e cel mai mare regret al ei). N-a fost sa fie bebe, si sansele ca va fi sunt foarte mici, asa ca...
Ce au facut insa, tactic, ai mei, ca ultima lovitura, a fost - fumezi cand poti sa-ti cumperi tu tigarile tale. Ei sperau, ca alocatia era cat un pachet de Viceroy....Chestie care a mers doua saptamani, dupa care am inceput sa dau meditatii la engleza :) Si n-a mai mers nici asta :)
Cred ca de la o varsta incolo e aproape imposibil sa interzici ceva unui adolescent. Chair daca tu insuti esti sfant,..
De asemenea cred ca multi adolescentii se apuca din teribilism, si se lasa cand factorul de cool dispare. Macar la atat serveste smoking-ban-ul nostru idiot - nu vrei sa fi tu ala care fumeaza ca prostul in ploaie, sau gasesti un tip/tipa nefumatoare care nu vrea sa te sarute pentru ca mirosi ca o scrumiera, etc. (Eu asta as folosi ca argument). Multi dintre prietenii mei fumatori din liceu s-au lasat, am mai ramas cred, trei-patru talibani, in rest...
Sunt dintre aceia care cred ca de ceva oricum o sa mori, mai bine sa mori de ceva ce iti place, shrug. Iar pana acum treaba cu componenta genetica a cancerului mi-a fost confirmata. Bunicul a facut intr-adevar cancer la 86 de ani (si pana atunci a fost in putere), asa ca nicotina din creierul meu spune - daca-l faci si tu la 86...
Paragraful 1:
„Dar nu le vom oferi soluții, ci îi vom învăța cum să comunice. Să nu o facă atunci când sunt nervoși sau când celălalt este într-o stare tensionată sau defensiv-agresivă. Nu e simplu să te poti retrage când deja esti e punctul de a exploda, însă ar ajuta dacă încerci să o faci din când în când.”
Paragraful 2, care contrazice puțin paragraful 1:
„Exprimați-vă gândurile și emoțiile, chiar și pe cele pe care le considerați negative, și nu vă simțiți vinovați când o faceți, însă aveți grija la intensitate. Exprimați-vă furia (învățați care este cea mai buna eliberare pentru voi, fie că este sportul sau altceva), însă, în discuții nu jigniti și nu atacați persoana din fața voastră. Nu vă închideți în voi și învățați-vă și copiii să comunice.”