„Am plecat din presă pentru că eram stresat în fiecare clipă și nu mă puteam bucura de niciun moment liber. Acum lucrez la un depozit”. Unde se duc jurnaliștii când se duc?

Foto: Profimedia Images

„Nu mai puteam, fiecare zi era zi de muncă, oriunde mă duceam nu mă puteam bucura de nimic, apăreau mereu din senin chestii de făcut, așa că am decis să renunț la presă. Și azi, dacă mă întrebi, nu cred că mă voi mai întoarce vreodată… Dar cine știe?"

Cuvintele de mai sus sunt sinteza a tot ceea ce am auzit de-a lungul ultimilor ani de la jurnaliști care au decis să lase presa și să plece pe un drum cu totul și cu totul nou. Și nu, acest articol nu este unul care-i include pe jurnaliștii ce au decis să lase presa pentru politică, de dragul unei ciosvârte suculente din care să poată mușca fără griji cu toți dinții, ci despre cei care au plecat pentru că jurnalismul în România a ajuns să fie greu ca o piatră de moară.  

„Am lucrat zece ani în presa locală și încă vreo patru am trăit din colaborări cu presa centrală. Pe lângă faptul că adesea mi se spunea cum și despre cine să scriu, nici nu trăiam cu adevărat. Viața mea era un termen-limită continuu. Am plecat în alt județ și acum scriu cărți. Nu vreau să mai aud de presă nici acum, nici mai târziu. Mi-a ajuns!"

Asta îmi povestea acum câteva săptămâni Ruxandra, care părea că mă compătimește că încă stau într-un domeniu tot mai greu digerabil.

Căci, indiferent pe ce parte pui lucrurile, oricum nu e bine. Dacă ai patron, trebuie să fii naiv să nu te aștepți ca într-o zi să ți se spună cât poți scrie despre anumite subiecte. Dar ai un salariu asigurat. Dacă alegi să n-ai patron și mergi pe varianta freelancing, scrii cât și ce vrei tu, dar nu știi niciodată dacă luna viitoare mai încasezi un salariu sau, dacă ești trimis în instanță pe vreun subiect, te vei descurca singur cu cheltuielile.

Libertatea absolută în presa românească vine la pachet cu iminența falimentului personal. Pe de altă parte, siguranța oferită de un patronat aduce cu ea cenzură aproape garantată.

Iar publicul nu prea aplaudă nici dacă ești în prima situație, nici dacă alegi să fii în cealaltă. Cu toate astea, în continuare nu e dispus să plătească pentru informație în mod consecvent, iar dacă scrii ceva ce nu-i place lui, atunci e posibil să rămâi și fără donația de 4 euro pe lună.  

Amintiți-vă ce s-a întâmplat cu Rise Project după povestea cu Dan Barna și veți avea imaginea corectă a fidelității reale a publicului pentru presa liberă. Căci, deși iubim libertatea, când ea se materializează în critica la adresa unui personaj pe care noi îl susținem, atunci ea devine amară. Și adesea chestionabilă.

„Am plecat din presă pentru că eram stresat în fiecare clipă și nu mă puteam bucura de niciun moment liber pentru că, de fapt, niciunul nu era. Acum lucrez la un depozit. Am program normal, după ora 18 sunt pe timpul meu, mi-e bine așa. Dacă mă întorc? Habar n-am. Microbul e acolo, îl simt. Dar nu știu dacă îi voi ceda prea curând. "

Asta îmi povestea Marius acum câteva zile, după o activitate jurnalistică intensă într-un județ din vestul României. L-am cunoscut la un training pentru jurnaliști și mi-a atras atenția prin faptul că părea îndrăgostit de meserie și onest în raport cu ea.

De fapt, în ultimii ani, la fiecare câteva luni mai aud de un jurnalist bun care decide să plece pe alte căi decât presa. Puțină lume vorbește în realitate despre cât de greu e să faci meseria de jurnalist la standarde înalte cu resurse puține. Dar și mai puțină lume știe cu adevărat cât stres se acumulează și cât de puține sunt ocaziile în care poți, cu adevărat, să te relaxezi în meseria asta.

Îmi amintesc că în anii trecuți lucram pentru o agenție de știri. Part-time. Cu toate astea, nu cred că făceam altceva în afară de a căuta și a documenta știri 24 de ore din 24. Nu erau puține nopțile în care primeam din senin un telefon, iar editorul îmi spunea scurt: „Vezi că e o problemă la spital la Craiova, sună acum și vezi ce se întâmplă!" 

La început eram reticentă: „Păi e 1 noaptea, cine vorbește cu mine acum? Mi-e aiurea să sun acum!"

Dar cu timpul ritmul ăsta îmi devenise atât de familiar, încât nici nu mai puneam întrebări ajutătoare. Și documentam știrile, indiferent de oră.

Nu sunt mulți cei care fac față unui astfel de ritm. Ce e drept, nici eu n-am făcut-o prea mult timp. Dar nimeni de la capătul celălalt al deciziei n-a întrebat vreodată: „Dar tu mai poți?"

A fost recent Ziua Mondială a Libertății Presei, dar n-am auzit pe nimeni care să ridice public și această chestiune: presa locală dispare treptat din România, iar locul ei e luat de fițuici cumpărate de partide cu durata de viață a unei campanii electorale, iar presa centrală se sufocă în goana pentru aceleași subiecte, fără entuziasm, fără talent și fără bucurie.

Dacă cauți să angajezi azi oameni în presă, o să-i găsești foarte greu. Mulți au aflat de la cei care au plecat că nu merită să-ți sacrifici toată viața personală pentru bucăți de informație cu durata de o zi.

Unde se duc jurnaliștii când se duc? Unde vor ei. În învățământ, în contabilitate, în afaceri, în literatură, în distribuție, în marketing, în consultanță, în teatru. E simplu pentru ei, pentru că meseria asta, așa stresantă cum e ea, te obligă să înțelegi domenii pe care altfel nu le-ai aborda. Așa e presa de tip nou. Nu mai ai un jurnalist specializat pe un domeniu al lui, ci numai jurnaliști care pot în orice moment să scrie despre orice domeniu la foc automat și cu termen limită scurt. De aici derivă, de fapt, multitudinea de probleme care afectează credibilitatea presei de azi. Dar nici despre asta nu vorbim.

Și în acest timp breasla se face din ce în ce mai mică și din ce în ce mai tăcută. Așteptând ceva… Nu pe Godot, deși mulți dintre cei care rămân stăruie, în primul rând, într-un fel de credință nerostită. În normalitate. O normalitate tot mai greu de definit. Căci pe ce s-ar fundamenta ea, până la urmă?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp