Foto: arhiva familiei
Revoluția din 1989 m-a „prins” în armată chiar în ultima lună, după un stagiu militar ce părea că nu se mai sfârșește, de un an și 4 luni. Acesta era termenul de „satisfacere a stagiului militar" când nu reușeai să intri la facultate, iar în cazul „TR-iștilor" (termen redus) era de 9 luni (viitori studenți).
După perioada de 4 luni, de altfel cea mai lungă la arma grăniceri, am fost repartizat la o subunitate (companie)-P.C.T.F. Brăila. Asiguram paza și controlul navelor străine și românești care soseau/plecau în/din curse externe în portul Brăila.
Îmi amintesc câtă dezinformare a existat începând cu 16 decembrie, când a izbucnit revoluția la Timișoara. Și de trecerea structurilor grănicerești de la M.Ap.N la M.I., sub controlul Securității. Apoi, când ne-a adunat comandantul companiei în „club" (sala de pregătire) să vizionăm discursul „conducătorului iubit", mi-am dat seama de fapt că e ceva putred la mijloc.
Nu aveam acces la informațiile reale, dar acea transmisiune în direct întreruptă mi-a dat de gândit.
În final, când armata a trecut de partea poporului, ni s-a relatat adevărul trunchiat, așa cum era cunoscut atunci.
Am intrat în măsuri speciale, pază dublată la nave, la subunitate. Ofițerii de armată îi priveau cu suspiciune pe P.C.T.F.-iști. O oarecare râcă între ei exista oricum mereu.
Ni se furnizau tot felul de „informații". Că există grupări înarmate, securiști, ce intenționează să intre în unitățile militare, să le controleze, să sustragă arme. Că sunt îmbrăcați în haine negre de piele. Eram atenți la gardurile unității, tensionați să nu le escaladeze, speriați chiar. Aveam aprobare să tragem. În definitiv, la 19 ani eram încă niște copii. Nu știam mai nimic despre inamic - cine era, ce intenții avea. Urmăream, dar nu știam pe cine.
Se trăgea de pe vedetele militare pe Dunăre, vedeam trasoare, era un zgomot infernal. Se trăgea din „Casa albă" (Primăria Brăila). Nu știam în ce direcție, cine era în ținta. O debusolare totală. Un haos. Când eram la scara unei nave turcești, supraveghind-o, asigurând „paza frontierei de stat", am auzit la un radio din apropiere că Ceaușescu fusese prins și dus la o unitate din Târgoviște. Ni se dăduseră obiective, instituții să le păzim și apărăm.
În noaptea de Anul Nou ('89/'90) am fost planificat la Căpitania Portului Brăila. Mărturisesc că am fost norocos, împreună cu un coleg, ne-am înfruptat din bunătățile aduse de părinți în duminica de dinainte, când li s-a permis să ne viziteze. Îmi amintesc că atunci am văzut primul videoclip la televizor, „Lambada".
După Anul Nou, dezinformările continuau, eram stresați că ni se prelungește stagiul militar, situația în țară fiind încă tulbure.
Ni se dăduseră misiuni să „executăm" filtre pe străzi, să controlăm autoturismele, circulau informații că au intrat arme în posesia civililor și trebuiau adunate, readuse în unitățile militare. Nu am găsit niciuna, nici eu, nici alții. În schimb, „Armata e cu noi" era la putere, mulți oameni ne dăruiau ce aveau și ei. Portocale, de-ale gurii, ne bucuram de orice.
Pe 27 ianuarie a venit și ziua „liberării” și am plecat în „civilie" plin de speranță, visând cu ochii deschiși la occident și oportunitățile sale.
După 30 de ani îmi dau seama că multe dintre închipuirile de atunci au rămas la stadiul de vise. Spre dezamăgirea mea și a multora.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.