„Ăștia vii ne simțim toți vinovați. M-am luptat pentru un loc în față și nu pot să trec peste asta. Vreau să mor...”

E 31 octombrie 2015. 8 dimineața. Mă sună în sfârșit. Mi-e un somn dureros și greu, dar răspund pentru că l-am căutat toată noaptea. 8 dintre ei sunt deja morți. I-am visat în reprize în toate ciclurile nictemerale. Nu-i cunoșteam pe toți foarte bine, dar lucrasem cu ei cel puțin o dată în viață, iar cu unii fusesem prietenă în liceu. Lui îi lăsasem un mesaj: „Probabil că ești în viață. Sunt sigură că ești. Sunt sigură că ai dat 2000 de telefoane să ne anunți că ești bine. Dacă mai ai timp și energie, dă-mi și mie unul. Sau măcar un mesaj.”

E unul dintre cei mai speciali elevi ai școlii mele și îmi fac niște griji aproape materne. Probabil din cauză că știu cum e construit. E un tip corect. Mult prea corect și din această cauză are de suferit enorm, în general. Și sună în sfârșit.

„Sunt bine. Am nevoie de un psiholog.” Astea sunt primele lui două propoziții. Eu îl cunosc altfel. E genul ăla de adult care refuză să creadă că un psiholog te poate ajuta. El crede că trebuie s-o faci singur.

Nu-i spun că-mi pare rău pentru ce i s-a întamplat, nu-l întreb nimic și asta pentru că un sistem internațional de predare a învățământului m-a învățat că ești obligat să îndeplinești nevoile elevului tău înaintea nevoilor tale:

„Sigur că da. Știu eu, o doamnă. E incredibilă. A mai lucrat cu elevi de-ai noștri.”

Vreau să-l întreb ceva dar mi-e frică să-i întrerup șirul gândurilor. Și totuși:

„Dar fizic, ești bine?”

„Nu-nțelegi. Chiar am nevoie. Psihic. Am stat lângă ușă. Am ieșit imediat. Doar că… cred că am călcat peste cineva… “

Și aproape că-l bușeșete plânsul și adaugă cu vocea aia pe care ți-e greu s-o asculți drept pentru care de obicei te prefaci că nu există:

„Am avut noroc…”

I-am dat un număr de telefon și l-am rugat să mă sune de câte ori e nevoie. M-a mai sunat câteva zile mai târziu și aproape urla la mine. Mă întreba de ce nu am luat toți cursanții școlii ca să vin, citez: „Dracului în Piața Victoriei?!!!”. Nu m-am supărat pe el, pentru că disperarea lui era a noastră, a tuturor. Îi înțelegeam agitația. Putea să mă și înjure și l-aș fi iertat. Era eroul nostru.

Cred că vreo 6 luni mai târziu l-am sunat eu. Era mai liniștit. Avea speranță. Ședem pe gânduri și are curaj să-mi povestească. Nu-mi amintesc cu exactitate discuția, dar mi-au rămas în cap niște fraze:

„N-ai să vezi asta în presă, dar ăștia vii ne simțim toți vinovați. Nimeni n-o să recunoască asta, pentru că e prea greu și nu avem voie să judecăm pe nimeni, dar Alina, suntem niște animale. / Corpul reacționează înaintea creierului oricât de tare vrei să-l oprești. Am vrut să-l opresc./ Rațiunea îți spune să te liniștești, dar corpul tău reacționează ca un monstru teleghidat în fața instinctului de supraviețuire/ Cred că unii suntem mai animalici decât alții, mai speriați./ M-am luptat pentru un loc în față și nu pot să trec peste asta. Vreau să mor.”

Black-out.

De câte ori îmi amintesc aceste cuvinte aud țiuitul ăla de inimă care s-a oprit:

„M-am luptat pentru un loc în față și nu pot să trec peste asta. Vreau să mor.” 

A trecut un an și incredibil, dar pentru a mia oară mi-au dat lacrimile când am scris fraza asta. Cum o fi să fii erou nostru, dar să nu ne crezi? Cum o fi să fii eroul nostru, dar să te simți vinovat? Cum o fi fost secunda asta în care eroul meu de colectiv a simțit că fizicul se luptă împotriva rațiunii? Că instinctul lui de supraviețuire îl ajută, dar lovește în ceilalți? Ce era în jur? Care era decorul onomatopeic? De ce își amintește doar asta și nu și faptul că și-a ajutat prietena?

Oare directorii din educație își pun întrebările astea când dau din coate?

Care e legătura cu educația?

Am vorbit mult cu el despre acest „scenariu de viață” cum îi spune el. A citit cărți despre instinctul de supraviețuire și mi le-a detaliat în atomi:

„Alina, rațiunea are putere, dar trebuie bine antrenată. / Cred că dacă făceam armata, reacționam altfel. Sau poate dacă eram mai educat. / Știu că nu e vina mea, dar îți povestesc doar așa. / Am tras-o de mâini și cred că i-am rupt mâinile. / Am renunțat pentru că mi-era frică și efectiv am plecat acasă în timp cei ei…/ A murit. / Nu suntem destul de bine educați, știi? / Nu e rău că suntem animale, doar că educația îți setează limita dintre animal și om. / Poți să fii animal pentru o viață și să te lupți pentru un loc în față sau poți să fii animal doar pentru o secundă. Și asta e O.K.. Ca la avion cu masca de oxigen, știi, mai întai tu și apoi copilul? Apropo, era o copilă. / Cred că i-am rupt mâinile. / Educația te ajută să fii animal un interval mai scurt de timp. / De ce nu suntem toți eroi? / Orice-ați zice voi, totuși sunt vinovat. Nu suntem educați. / Un foton nu există decât în mișcare. Așa suntem toți. Nu trăim decât în mișcare.”

Black-out.

I-am spus de sute de ori că sunt absolut convinsă că nu are nicio legătură cu educația faptul că el, un autodidact desăvârșit de altfel, a avut instincte umane dar… e complicat. E complicat să-i explici unui tânăr corect și prea sincer că nu e vina lui, când el se află în mijlocul unei tornade care nu se mai termină de un an și ceva. Și iată că de o lună a venit cu forțe noi.

Ieri îmi trimite nu știu ce link cu Pop și Dragnea și o monstruozitate de lege a educației și adaugă: Ți-am zis că un foton nu trăiește decât în mișcare?

Și mintea îmi circulă iar și se duce iar acolo în ghemul ăla macabru de idei și sentimente de vinovăție și durere. Și dintr-un motiv sau altul imaginația își face loc și deodată am curajul șă intru adânc în macabru, adânc în grotesc: îmi închipui acel telefon pe care l-am primit pe 31 octombrie de la eroul nostru, doar că de această dată e alt an și schimb personajele. E aceeași conversație, doar că e între între Ponta și Liviu Pop:

„Sunt bine. Am nevoie de o decizie a Consiliului Național de Etică.”

Liviu nu-i spune că-i pare rău pentru ce i s-a întamplat, nu-l întreabă nimic pentru că un sistem românesc de guvernare l-a învățat că ești obligat să îndeplinești nevoile superiorului tău înaintea nevoilor tale:

„Sigur. Știu eu o doamnă. E incredibilă. A mai lucrat cu de-ai noștri.”

Vrea să-l mai întrebe ceva, dar îi e frică să-i întrerupă șirul gândurilor. Și totuși:

„Dar altfel, Victor, ești bine?”

„Nu-nțelegi chiar am nevoie. Psihic. Am plagiat. Am reușit să mă scot cumva. Doar că… cred că n-am călcat destul de bine peste cadavre… “

Și aproape că-l bușeșete plânsul și adaugă cu vocea aia pe care ți-e greu s-o asculți drept pentru care deobicei te faci că nu există:

„N-am avut noroc. M-am luptat pentru un loc în față și nu pot să trec peste asta. Vreau să trăiesc. Vreau să fiu doctorand.”

Black-out.

Care fotoni, dragul meu M.?

Iartă-ne dragul meu M, dragul meu erou de colectiv. În curând, domnii directori se reîntorc, fără calificare, la posturi de conducere. Un pedagog știe întotdeauna să îndeplinească nevoile elevilor săi, chiar și într-un sistem mort românesc. Monstrul s-a întors la locul faptei.

Dar totuși, dragă M., poți să vezi diferența dintre voi și ei? Dragul meu erou de colectiv, suntem niște animale doar în limitele acelei capacități pe care rațiunea noastră o are în a suprima animalul din noi. Dar la tine, la voi, limitele sunt normale într-un context care justifică instinctul. Nu ești vinovat. La ei e anomalia. La ei instinctul de supraviețuire e anormal de dilatat în timp și spațiu.

Iartă-ne. Așa e. Trăim doar în mișcare, doar că, în timp ce ei se mișcă mai bine, noi ăștia ne mișcăm mai greu. Momentan.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp