Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

„Bella Ciao” în turcă: când supușii îi cântă dictatorului

Protest anti-Erdogan

Foto: Guliver/ Getty Images

Duminică, 24 mai, s-a încheiat Ramadanul, o perioadă care a avut un final neașteptat mai ales pentru liderul musulman al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan. Căci miercuri, din vârful minaretelor câtorva moschei din Izmir a răsunat nu chemarea la rugăciune a muezinului, ci (stupoare!) imnul antifascist al partizanilor italieni din Al Doilea Război Mondial, „Bella Ciao”. În spatele inițiativei ar sta grupul „Yorum”.

Citește și:

Într-adevăr, ce are de-a face Turcia cu Italia? Destule, aș spune. Și nu mă refer doar la epoca medieval/otomană, când cele două popoare au întreținut strânse relații comerciale. Hegemonia în Marea Mediterană a fost mereu motiv de dispută, deci și de intense schimburi diplomatice. În secolul XX, ceea ce ar putea apropia Italia de Turcia ar fi depășirea unui sistem politic de tip monarhie constituțională (în cazul Imperiului Otoman, un sultanat reformat în stil Tanzimat, o ultimă tentativă de a salva un sistem învechit cu ajutorul unei constituții, mai mult sau mai puțin ineficiente) și instaurarea Republicii.

După 1945 cele două state naționale au avut traiectorii oarecum similare, în special în modul în care s-au comportat față de mișcarea antifascistă și comunistă, devenită oarecum o frumoasă utopie față de o contemporaneitate nesatisfăcătoare.

De la „materializarea" statului național, Turcia a suferit schimbări radicale: modernizare, lovituri de stat, guverne militare, criza naționalistă a împărțirii și ocupării Ciprului de Nord, persecutarea kurzilor, însă până în anii 2010, a continuat să mizeze pe principiile inspirate de Kemal Atatürk. Iar kemaliștii au ocrotit cum au putut mai bine „Koranul" secular schițat de idolul politic ce a scos Turcia din nesfârșita perioadă medievală imperială. Ca și restul Europei, metropola milenară și inima imperiului, Istanbul, etape de dezvoltare similare legendarei Rome, flancate de autoritatea Vaticanului.

În vechiul Constantinopol, Islamul devenise un element opțional în definirea etniei, Imperiul Otoman fiind un construct multietnic, în cadrul căruia diverse religii erau tolerate (contra cost, evident).

Odată cu instituirea statului național secular, în 1923, modernizarea a fost echivalată cu o diminuare a importanței religiei, un trend ce s-a menținut destul de multă vreme în Turcia, avidă de modernitate și standarde europene, până prin 2014.

Ceea ce ar fi valabil și pentru Italia sau Europa în general, unde mai ales ultimii 6 ani au marcat o renaștere a mișcărilor populiste și naționaliste. Mă refer la 2014 pentru că în acest an, fostul „erou" al orașului Istanbul, Erdoğan, și-a făcut intrarea oficială în istorie, devenind președinte aproape peste noapte. Era povestea copilului sărac devenit dizident politic în anii '90, cu prețul câtorva luni în închisoare - astfel de fapte aveau să-i desăvârșească mitul și să-l asemene (pe nedrept) lui Nazım Hikmet, unul dintre geniile poeziei turcești, cunoscut dizident, „comunist și revoluționar romantic"… 

În anii 1990, Erdoğan a fost idolatrizat pentru ce a făcut în orașul său de baștină, Istanbul, fiind primul care, în calitate de primar, a modernizat o mulțime de cartiere (mahalale) afectate de o acută lipsa de infrastructură urbană (racordarea la conductele de apă curentă, canalizare etc.). Politicile sociale i-au funcționat, aparenta deschidere mentală i-a convins o perioadă și pe cei mai acerbi kemaliști atei, libertatea ce se simțea în oraș amintea mai mult de Madridul lui Almodovar decât de o cetate bizantină cucerită de un Fatih musulman în 1453.

Dar puterea corupe, iar cheia către inima și majoritatea poporului credincios (masele mai puțin educate din afara celor 3 mari metropole vestice) a regăsit-o tot într-un simț de identitate strâns legat de religie: de ce? Poate pentru a sublinia faptul că între giganți Vestului și Poarta Orientului există totuși o diferență. Ca și cum cheia succesului economiei turcești s-ar fi aflat în proximitatea moscheilor.

După ce a servit în guverne diverse ca prim-ministru, văzând că partidul său de dreapta, AKP (Partidul Dreptate și Dezvoltare), câștiga pe zi ce trece suporteri, a făcut mișcarea de șah mat în 2014: constituția se schimbă, iar Erdoğan devine imediat președinte, aparent pentru a a lua mai repede deciziile în sprijinul poporului. Au urmat și câteva cascadorii mai mult sau mai puțin reușite - după înăbușirea protestelor din parcul Gezi, s-a trecut la inițiative mai curajoase: „lovitura de stat" din 2016, regizată de pe litoralul turcesc, urmată de arestările de jurnaliști, magistrați, polițiști, intelectuali și de vânătoarea de vrăjitoare intitulată arbitrar „Fetö" (Fethullah Gülen), după fostul mentor al lui Erdoğan transformat peste noapte în inamic public nr.1. Evident, Puterea trebuia consolidată, iar concurenții eliminați: cu un astfel de „firman", sultanii aveau dreptul de a-și ucide și frații pentru a nu-și periclita poziția.

Mereu obsesia unui „stat în stat" începută cu scandalul Energekon și a unui PKK (și kurzi) considerați eterni țapi ispășitori pentru insuccesele naționale, armele trimise în Siria, acordul cu Europa din 2016 privind oprirea fluxului migratoriu dinspre Siria și deci refugiații ce îi servesc încă drept obiect de șantaj. Prin toate aceste operațiuni ambițioase, Erdoğan (sprijinit de aliații și sponsorii săi) a dorit contracararea „imperialismului" Vestului, făcându-și auzită vocea la nivel internațional. Aspirația sa nu mai este demult un secret: se dorește a fi un nou sultan Suleiman, poruncile îi sunt respectate (de voie sau de nevoie), i s-a ridicat și sarai pe măsură, nu putea lipsi nici „ctitoria" - Çamlıca, o moschee exorbitantă (și inutilă într-o metropolă de peste 20 de milioane de suflete, sufocată de lăcașe de cult, sărăcie și inflație), aeroportul ce trebuia să depășească Heathrow-ul în dimensiuni și tunelul subteran de trecere a Bosforului.

Însă în ciuda proiectelor grandioase, situația pare să se fi schimbat pentru „unchiul Tayyip", care în ultimii 2 ani pierde în popularitate pe zi ce trece - încercările de a trezi mândria națională în popor prin acțiunile împotriva kurzilor și recentele intervenții în Siria, de la incursiunea spre Afrin la ocuparea fâșiei nordice a Siriei (cu scuza creării unui „culoar" pentru plasarea ulterioară a refugiaților  eufemism pentru ocuparea unei zone kurde cu resurse petroliere, în lipsa forțelor SUA) - nu au avut efectul scontat, fiind prea costisitoare pentru buzunarul unui popor și așa scuturat de crize.

Și investițiile în guvernele „prietene" s-au cam dovedit a fi adevărate găuri negre. Deși în Libia victoriile Turciei împotriva trupelor rebele ale generalului Haftar au avut ceva rentabilitate, dacă privim evoluția războiului civil de săptămâna trecută. Cu toate acestea, se așteaptă cântecul de lebădă a lui Erdoğan încă de când opoziția, în frunte cu CHP, din ce în ce mai puternică, a câștigat primăria Istanbulului.

Un İmamoğlu la cârma metropolei milenare, și nu un acolit din AKP e o cruce greu de dus, îndeosebi atunci când opoziția e neobosită…

Nici în criza pandemiei COVID-19, guvernul lui Erdoğan nu a avut mai mult succes: gestiunea a lăsat mult de dorit, carantina instituită doar în weekend n-a fost eficientă (în prezent, peste 155.000 de cazuri).

De menționat ar fi faptul că, un pic alla Bolsonaro, Turcia a subestimat efectele virusului: în consecință, Turkish Airlines a înțeles în ultimul moment necesitatea întreruperii zborurilor spre și dinspre Asia și alte state grav afectate (Iran, Italia, Marea Britanie).

S-a întâmplat deci la momentul oportun, în plin Ramadan și pandemie, Izmirul secular și sătul de dictatură a cuvântat: prin intermediul canalului cel mai scump conducerii, glasul muezinului - înlocuit de cântecul antifascist Bella Ciao, care actualmente, călătorește din piețele „sardinelor" anti-Salvini la acoperișurile solidare din Germania. 

Intonarea lui și de cealaltă parte a Mediteranei mi se părea inevitabilă…

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Un articol bine documentat și imparțial, deopotrivă. Felicitări!
    • Like 1
  • frumos articol. glumeam...madam hashtag TFL Turciei nu va avea succes. nu rezista.
    • Like 0


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult