„Ca peștele pe lună”- filmul părinților ai căror copii sunt „altfel”

Ce ai face dacă, într-o bună zi, copilul tău ar înceta să mai vorbească, fără ca motivul să fie unul patologic? E sănătos din toate punctele de vedere, dar nu vrea să vorbească și se afundă într-o tăcere despre care nu are habar cât zgomot va crea în jur.

Asta i se întâmplă, în filmul „Ca peștele pe lună”, unui cuplu iranian al cărui copil de 5 ani nu vrea să mai vorbească. Părinții fac tot ce pot pentru a-l readuce la normalitate. De aceea merg la terapeut, iar acesta le propune o metodă neobișnuită prin care crede că va reuși să-l facă pe micuț să-și recapete vocea.

Dar tensiunea crește între cei doi soți care văd că rezultatele nu apar, de aceea încep să caute motive sau vinovați pentru muțenia copilului, ajungând, previzibil, la a se învinovăți reciproc.

Se dovedește că e greu să accepte o realitate la care nu știu să se adapteze, fiindcă situația iese din normal. În cele din urmă, pierzându-și răbdarea, cei doi ajung să-l oblige pe copil să vorbească, să-i ceară, să-l amenințe chiar!

„Când ești obligat să faci ceva, spunea regizoarea Dornaz Hajiha pe scena de la Cluj unde a primit premiul cel mare pentru filmul său, „Ca peștele pe lună”– la această ediție a TIFF– suferi și te retragi în tăcere”.

„Filmul este despre un copil de 5 ani care nu mai vorbește. Părinții vor să afle de ce și vor să îl forțeze să vorbească. Cred că indiferent dacă ești un copil de cinci ani sau un om matur, de cincizeci, presiunea de a face lucruri pe care nu ți le dorești e terifiantă. Mă bucur că juriul a înțeles mesajul acestui film. Orice vârstă ai avea, când ești obligat să faci ceva, te simți închis și vei rămâne tăcut”, a continuat ea.

Și asta mi-a adus aminte de un diagnostic pe care o tânără psihiatră l-a pus copilului nostru acum 13 ani, spunând că are ADHD, doar pentru că el s-a plictisit în cabinet și a devenit agitat. Eram tineri, nu știam ce este ADHD, ne-am speriat și tensiunea care a pus stăpânire pe noi putea să producă multe probleme familiei, dacă nu am fi ales să tratăm chestiunea cu calm, cerând și a doua și a treia opinie care în final au contrazis-o pe prima.

Asta face și mama lui Ilya (jucat de copilul Shahdiyar Shakiba, unul din cei 900 de copii care au participat la casting). Insistă să afle dacă puștiul e bolnav, dacă are ceva la creier, vrea să-i scaneze întregul corp.

Actrița Sepidar Tari, care a luat și premiul pentru interpretare la TIFF, joacă convingător, sfâșietor și toată povestea doare, fiindcă îți dai seama cât de greu poate fi să-l accepți pe cel de lângă tine, fie copil, fie partener, atunci când el este „altfel”.

Și cât de adânc trebuie să cobori în tine pentru a găsi forța de a te reinventa, de a te reconstrui pentru a face din „anormalul” celui iubit, un normal cu care să trăiești în pace. Am avut un nod în gât pe tot parcursul filmului, și când am ieșit din sală m-am întrebat totuși de ce titlul: „Ca pește pe lună.”

Și mi-am răspuns că poate că la el se uita copilul Ilya, de acolo, din lumea lui, din universul lui închis la care părinții nu ajungeau, deși uneori și tatăl, și mama se pare că, pe rând, îl văd pe acel „pește de pe Lună”, înțelegând într-un final că tăcerea nu este un defect, ci doar o altă formă de a vorbi. Un pește nu poate exista pe Lună, cu toate acestea, un copil îl poate vedea, nu-i așa?

Și gândul meu s-a îndreptat cu tandrețe către toți acei părinți ai căror copii trăiesc în universuri interioare diferite și a căror normalitate este propria lor „anormalitate”.

Text apărut inițial pe site-ul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp