Foto: Sheila Terry / Sciencephoto / Profimedia
Am rămas cu ochii pironiți în profilul lui de Facebook. Nici măcar nu cred că îl cunosc în viața reală. Pe peretele meu cu oameni fericiți, împliniți, frumos îmbrăcați, călători în destinații de-ți taie răsuflarea, văd acest mesaj timid „etalonul căderii din propria ființă” însoțit de o fotografie cu sticle goale. Nimic poetic, estetic, motivațional, un strigăt surd de ajutor... o glumiță tâmpită la comentarii „bine că ai bani...” o față furioasă și una cu o lacrimă. Nu e nimic cool la depresie și nimic cool la a încerca disperat să găsești o luminiță la capătul celălalt al internetului poate un emoticon de grijă, un comentariu empatic.
În fine, social media e un ocean de nimicuri care ne ține amețiți și privați de la propria viață. Cum zice Johann Hari în ultima sa carte, Hoții de atenție: Motto-ul erei noastre ar putea fi „Am încercat să trăiesc, dar am fost distras". Cam asta ni se întâmplă ne refuzăm propria realitate și ne hrănim cu invidie privind la viețile perfecte. Și mai e ceva, lipsa de autenticitate, ne postăm fericiți în timp ce murim încet pe interior.
Vorbeam zilele trecute cu un prieten și mă întreba care cred că e sursa depresiei, e o chestiune genetică sau mai degrabă epigenetică (legată de mediul înconjurător). Mi-l dădea exemplu pe Gabor Mate pe care îl ador pentru curajul de a „lua partea” celor mai puțini norocoși, de a-i privi cu empatie și de a pune lucrurile într-o altă perspectivă. Nu i-am răspuns pentru că nu știu exact ce să cred. Moștenim de la mama, de la tata, depresia, anxietatea sau moștenim trauma transgeneraționlă?! (o să întreb în curând un specialist). N-am răspuns, dar mă gândesc la lucrurile astea, mai ales atunci când simt că „urâta” - cum o numea Vlad Mixich (în primul material despre depresie scris în România) – vrea să se apropie de mine.
O treabă nasoală la chestiunea cu depresia este judecata/prejudecata. Pe social media oamenii își arată adesea adevărata față, cu toate bias-urile lor. Cel mai adesea îi vezi în comentarii, dar și în posturi docte despre orice. Cel mai tare mă sperie „specialiștii” care știu exact cum ar trebui să fie viața, dar mai ales ce să faci tu cu viața ta.
În 2020 conform unei statistici a Organizației Mondiale a Sănătății peste 264 de milioane de oameni sufereau de depresie la nivel global. Dacă la asta adăugăm anii de COVID și instabilitatea politică și economică la nivel mondial vă dați seama unde ajungem.
Dacă stai să te gândești bine, nu există om care să nu cunoască pe cineva cu depresie și cu toate astea nu suntem în stare să scăpăm de stigmă. Îmi amintesc cu strângere de inimă că am avut cândva o prietenă care pur și simplu nu putea lua în considerare că un om poate avea depresie. I-am ascuns mereu stările proaste de rușine și teama de a nu fi judecată. Nu o făcea din răutate, ci din convingerea că suntem responsabili pentru starea noastră de sănătate mintală. Sigur, într-o măsură poate fi adevărat, până nu mai este! Dezechilibrele chimice, hormonale, însingurarea, comparația cu ceilalți, problemele cotidiene, „sfârșitul lumii” pe care îl trăim zilnic când deschidem televizorul vin peste noi fără să mai avem timp să ne dăm seama ce ni se întâmplă. Nimic rușinos în asta, doar viață!
Stigmatul de sănătate mintală îmbracă forme diferite: stigma publică, autostigmatizare, o combinație a celor două.
Povestea mea e simplă, am făcut COVID și, după, o depresie. Mi-a fost atât de rușine că nici nu pot să vă spun. M-am simțit vinovată... foarte vinovată pentru ceea ce trăiam. Pentru ca după aceea să înțeleg că însuși sentimentul de vinovăție creează o chimie proastă în organism și apasă pedala depresiei. Cumva ne creăm singuri premisele unei stări depresive de durată. Însă cum să nu simți vinovăție când în ciuda zâmbetelor pe care le primești simți eticheta „apatic, fără chef de viață, plângăcios, poate chiar leneș.”
Să crezi că îți poți controla depresia doar prin voință este o copilărie și le doresc mult succes celor care cred asta. Depresia este un hău, este incapacitatea de a lăsa lumea să privească în interiorul tău. (las aici un citat din Good Old Neon de David Foster Wallace, e relativ, tradus de mine, pentru că nu am găsit traducerea în limba română. Dar am vrut să vi-l las, pentru că David Foster Wallace este dintre acei oameni care s-au luptat aprig cu depresia... și a pierdut sau poate nu, cine suntem noi să judecăm suferința) „Adevărul este că știi deja cum este. Știi diferența dintre dimensiunea a tot ceea ce există în tine și puținul pe care îl poți arăta altcuiva. În interiorul tău este această cameră enormă, plină de întregul universul și totuși singurele părți care ies la lumină trebuie să se strecoare prin găuri minuscule, asemeni găurilor de chei. De parcă cu toții încercăm să ne vedem unii pe alții doar prin aceste mici crăpături.”
Fără să ne mai vedem unii pe alții orbecăim în întunericul din mintea noastră. Ne ascundem după aparențe și începem să vorbim onest despre lucruri când poate e prea târziu sau când deja s-a produs o treabă majoră în viața noastră.
Ultimele întâmplări ”mondene” au scos la iveală stigma, capacitatea noastră infinită de a-i învinovății pe alții, dar și pe noi înșine.
Iulia nu a mai rezistat
Ana s-a ascuns până când n-a mai putut
Ada a încasat-o de la moraliști
Un bărbat pe care l-am iubit în tinerețe a pierdut bătălia
(povești pe care le vedem la televizor, dar și povești personale)
În fața acestor lucruri aș fi vrut să tăcem, să facem liniște! Gălăgia teribilă pe care am făcut-o cu toții nu este decât incapacitatea noastră de a ne iubi pe noi înșine dincolo de mirajul social.
M-am întors la profilul de Facebook...
Fiți buni!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.