„Când am venit în România, am simțit o libertate diferită față de țările noastre natale, Austria și Germania, unde lucrurile sunt mult mai rigide. Mi-a plăcut foarte mult libertatea de a schimba”. Interviu cu Barbara și Christoph Promberger

Foto: Vlad Dumitrescu

În 1993, după un masterat făcut în zona Yukon din Canada, biologul Christoph Promberger se întorcea acasă, în Germania, cu o mare ambiție: să organizeze o conferință internațională despre lupi, subiectul său de studiu. Gândul s-a transformat în faptă, iar conferința în destin, pentru că acela a fost momentul în care mărturisește că „s-a îndrăgostit de România“ și a decis să vină în țară pentru un proiect de cercetare pe tema lupilor. În România, a cunoscut o nouă dragoste: pe soția sa, Barbara, alături de care a explorat la început munții, apoi ideea de a-și întemeia o familie, de a se stabili în România și de a începe proiectul Conservation Carpathia. În 1993, Christoph credea că va veni în România pentru 3 ani. 30 de ani mai târziu, este tot aici, dedicat conservării pădurilor din Carpații noștri sub forma unei zone complet protejate, pentru protecția tuturor elementelor naturale. Misiunea fundației pe care cei doi biologi o coordonează din anul 2009 este un demers strategic: crearea în Munții Făgăraș a celui mai mare parc național acoperit de păduri sălbatice din Europa. Proiectul include situl Natura 2000 Munții Făgăraș, Parcul Național Piatra Craiului și Munții Leaota, formând un total de peste 250.000 de hectare.

Christoph și Barbara nu mai sunt demult „străini“ în România: îi cunosc potențialul și slăbiciunile, îi prețuiesc oamenii și cultura și, mai ales, îi proiectează un viitor cu oportunități alături de echipa Fundației Conservation Carpathia, într-un ecosistem în care biodiversitatea și comunitățile sunt în permanentă dezvoltare. Au cunoscut mafia lemnului și corupția autorităților, au trecut prin campanii nenumărate de defăimare și, totuși, rămân optimiști și încrezători în potențialul României. De ce au venit, de ce au rămas și cum se construiește un vis într-o democrație activă, într-o discuție destinsă cu Christoph și Barbara Promberger, fondatorii Fundației Conservation Carpathia.

Christoph, cum a început povestea ta cu lupii și cum ai ajuns în România?

Christoph Promberger: Eu sunt originar dintr-un sat din Bavaria, Germania. Am plecat în Canada la masterat pentru că dintotdeauna mi-au plăcut foarte mult sălbăticia și animalele ei, în mod special lupii. Când m-am întors, primul lucru a fost să organizez împreună cu institutul profesorului meu o conferință internațională despre lupi. La începutul anilor ‘90, erau zone întregi din Europa de Vest în care nu prea mai existau lupi, în afară de vreo 200 în Italia și câțiva în Portugalia și Spania. În Europa de Est însă erau încă mulți lupi. Prin urmare, ne-am propus să facem un schimb de experiență, ca să înțelegem, de fapt, care e situația. Eram la începutul anilor ‘90, puteam în sfârșit să călătorim, cei din Est către Vest și noi spre Est. Astfel, am invitat și un biolog din Brașov, care a făcut o prezentare despre lupii din România. Când am văzut pozele lui cu munții și cu pădurile de aici, imediat m-am îndrăgostit de România. Înainte, știam doar despre România din timpul lui Ceaușescu: gri, foame, dictatură, dar nimic despre natură sau despre munți, despre cât de frumoasă este țara voastră. Când acest biolog român a venit la noi, în Bavaria, l-am întrebat dacă este interesat să facem ceva împreună, un proiect de cercetare despre lupi. În august 1993 am plecat spre România și am descoperit cât este de frumoasă natura. Așa a început toată povestea mea legată de România și de lupii ei. Când am venit, m-am gândit că voi sta 2-3 ani pentru un doctorat. Au trecut peste 30 de ani și nu am plecat.

Foto: Vlad Dumitrescu

Barbara, documentând povestea voastră și a Fundației Conservation Carpathia, am citit un interviu în care declarai că România este „țara cea mai bogată în posibilități din Europa“. Mai crezi lucrul acesta?

Barbara: Lucrurile s-au schimbat mult în ultimii ani, dar eu totuși cred că România încă are foarte multe oportunități. Aici, dacă ai o idee, dacă ai o motivație, un obiectiv, mai poți să faci lucruri foarte frumoase, de impact. Eu sunt convinsă că asta nu s-a schimbat foarte mult. Când am venit în România am simțit o libertate diferită față de țările noastre natale, Austria și Germania, unde lucrurile sunt mult mai rigide, mai bătute în cuie. Mi-a plăcut foarte mult libertatea de a schimba care există în România, de a găsi și implementa soluții la problemele care sunt. Acum, evident, lucrurile sunt mult mai structurate și organizate și în România, dar totuși simt că dacă ai o motivație în țara asta, poți să faci mult mai ușor lucrurile bune, cu succes.

Tu ai venit în România în 1995, atrasă tot de subiectul lupilor.

Barbara: Exact. Eram studentă la Biologie și căutam intens ceva legat de lupi. Recunosc că România nu prea era pe harta mea pentru că nu știam foarte multe despre țara voastră, dincolo de poveștile cu Ceaușescu, Revoluția și copiii săraci. Mă simțeam atrasă de țările din nord, pentru că nu aveam cunoștințe despre România. Căutam sălbăticie, pentru că visul meu era să pot să studiez animalele în habitatul lor natural. Când am aflat despre acest proiect de cercetare în România, mi-am zis să încerc pentru câteva luni, ca un job sau experiență de vară. Dar încă din prima săptămână am privit lucrurile diferit: găsisem un loc în Europa cu sălbăticie în sensul bun, adică habitat natural care nu era stricat de intervenția umană. În anii ’90, în România exista un contrast foarte mare între zonele urbane, care nu arătau bine, mai ales după Revoluție, și natura și pădurile. Dacă treceai de orașele gri și intrai în pădure, descopereai că această țară are ceva minunat: pădurile mult mai sălbatice și mai naturale decât în alte părți din Europa.

Știu români care se duc în Austria și îmi spun cât de frumos este pentru că totul este amenajat. Pentru mine, acest lucru este horror. De fapt, pentru natură acest lucru este horror pentru că dacă totul este amenajat, înseamnă că nu mai lăsăm loc pentru natură și pentru alte specii. 

Cum sunt pădurile în alte părți ale Europei? Noi suntem obișnuiți cu munții și cu pădurile noastre, pe care le-am bătut cu părinții sau pe care le descoperim acum cu copiii, bombănind că nu avem trasee foarte bine marcate și toate facilitățile necesare.

Barbara: Evident, trebuie marcaje, trebuie și acces pentru oameni. Diferența am văzut-o și eu doar după ce am fost în România și m-am întors din nou acasă, în Austria. Austria are foarte multe păduri, este o țară verde, dar totul este amenajat. Fiecare metru pătrat verde din Austria este amenajat. Știu români care se duc în Austria și îmi spun cât de frumos este pentru că totul este amenajat. Pentru mine, acest lucru este horror. De fapt, pentru natură acest lucru este horror pentru că dacă totul este amenajat, înseamnă că nu mai lăsăm loc pentru natură și pentru alte specii. Natura nu înseamnă doar ce alegem noi, oamenii, să păstrăm sau ce alegem noi să fie într-un anumit loc. În acest fel, ajungem să nu mai existe loc pentru o mulțime de specii care, totuși, au nevoie de un habitat. Românii înțeleg acest lucru și, pentru mine, acesta este cel mai bun lucru în România: că lăsăm loc pentru alte specii. Nu degeaba România este cea mai bună țară, dacă vorbim despre biodiversitate și ecologie. Cred că trebuie să avem grijă să nu pierdem asta - să copiem doar țările din Vest nu ne va ajuta deloc.

Barbara și Cristoph, pe urmele lupilor, în Yukon.

De ce au rămas lupii în țările din Estul Europei? Cum au dispărut din Vest?

Christoph: Lupii au fost împușcați și otrăviți peste tot în Europa de Vest. În Germania, de exemplu, ultimul lup cred că a fost omorât în 1849. Dar avem și o poveste de succes cu lupii în ultimii 25-30 de ani. Situația despre care am vorbit la început, cu lupii care dispăruseră din Vestul Europei, s-a schimbat. Aproape toate țările din Europa de Vest au acum din nou lupi. În Germania, de exemplu, există acum cam 1500 de lupi, lucru care este fenomenal. În Italia, au ajuns la 3500. Există lupi în Olanda, în Danemarca, deci lupii au avut o poveste de succes și s-au împrăștiat din nou cam peste tot. Dar dacă ne uităm, de exemplu, la vietăți mai mici, la insecte, la fluturi, la flora spontană, vedem că în Europa Centrală și de Vest situația este catastrofală. România, însă, mai are ceva de oferit, ceea ce este fantastic. Dincolo de faptul că avem niște specii păstrate, avem tot mai mult un potențial economic, pentru că această biodiversitate devine tot mai căutată, devine o atracție cu care putem promova România și putem aduce schimbări în bine pentru comunitățile locale.

Povestea noastră cu lupii din România a adus și puțină acceptare a lupilor în Germania. Atunci, în anii ‘90 și la începutul anilor 2000, am avut săptămâni în care au venit echipe de filmare din Germania una după alta. Oamenii au aflat că în România lumea trăiește împreună cu lupii, care merg noaptea prin sate și nu mănâncă copiii. Exemplul din România cred că a dus foarte mult la înțelegerea lupilor în Germania, deci Vestul a învățat o lecție importantă de la România.

Care sunt amintirile cele mai puternice din primii ani în România? Cum v-au întâmpinat oamenii în anii ‘90?

Christoph: Eu, la început, am fost foarte legat de zona Brașovului, care pentru mine era fantastică. Dintr-un oraș mare cum e Brașovul, ajungeai în 10 minute la vizuini de lupi, iar noaptea puteai întâlni lupi pe străzile Brașovului. Când am aflat acest lucru, mi-am spus imediat că România este o țară extraordinar de interesantă. Oamenii au fost super prietenoși, foarte primitori, deschiși și interesați de munca noastră. Dar și mirați că am ales să vin în România dintr-o „țară de vis“, cum era pentru ei Germania. De fapt, pentru mine era invers, pentru că întotdeauna depinde ce cauți. Eu căutam natură, sălbăticie, animale sălbatice și mai multă libertate, prin urmare pentru mine România era țara de vis. Eram proaspăt absolvent de facultate, aveam bani foarte puțini când am venit în primul an. Eu nu provin dintr-o familie bogată, deci eram obișnuit să trăiesc cu foarte puțin. Oricum, la începuturile mele în România, șapte zile pe săptămână trăiam sus, pe munte, în păduri. Aveam nevoie doar de mâncare și de motorină pentru mașină. Aveam sacul de dormit, dormeam în cabane, în cort sau chiar sub cerul liber. Pentru mine, acest stil de viață era de vis și m-a legat foarte tare de Brașov.

Cum ați învățat românește? Interacționând zi de zi cu oamenii sau sistematic, cu profesor?

Christoph: Am învățat ca necesitate, pentru că trebuia să mergem la cumpărături, voiam să vorbim cu oamenii, mai ales la țară, în zonele de munte. Sașii erau plecați, nu mai vorbea nimeni germană. Bătrânii știau rusă, dar pe noi nu ne ajuta. În anii ‘90, engleză vorbeau foarte puțini oameni. Prin urmare, am învățat românește în viața de zi cu zi, prinzând azi un cuvânt, mâine altul. Nu am învățat niciodată într-un mod mai organizat, am învățat de pe stradă, cum s-ar zice.

Barbara: Și încă învățăm! La început, ne-a ajutat foarte tare faptul că nimeni nu știa engleză. Oamenii știau mai degrabă franceză, dar noi ne descurcam mai greu cu franceza. Deci am fost nevoiți să prindem limba română, ca să putem comunica.

Christoph, am și în cazul tău o declarație dintr-un interviu mai vechi: România este „cea mai frumoasă țară din Europa“. Mai este?

Christoph: Da, fără niciun dubiu, încă sunt aici, nu? Dar asta nu înseamnă că România nu are probleme. Însă probleme sunt peste tot. Nu cred că există o țară fără probleme, o țară care este doar „de vis“. Pentru mine, România rămâne super frumoasă, iar dincolo de pasiunea noastră pentru munți și natură, contează faptul că ne înțelegem foarte bine cu oamenii, cu echipa noastră de la Fundația Conservation Carpathia. Chiar considerăm că avem oameni minunați în echipă, care au ajuns să ne fie prieteni. Sunt însă realist: România are problemele ei, dar pentru mine rămâne cea mai frumoasă țară.

Cristoph și husky-ul lui, Yukai

Cum a apărut ideea Fundației Conservation Carpathia, pe care ați înființat-o în anul 2009?

Barbara: După ce s-a terminat cercetarea cu lupii, o perioadă de timp am fost între proiecte. A fost și perioada în care ne-am întemeiat împreună o familie și s-au născut cele două fete ale noastre (între 2001 și 2004). Totodată, a fost perioada în care am realizat că, de fapt, nu vrem să plecăm din România. De fiecare dată când plecam de aici, după o săptămână ne era dor de România. Și așa am hotărât să ne stabilim aici. Am făcut o pensiune cu cai la Șinca Nouă. A fost destul de greu la început, noi suntem biologi, am fost foarte naivi să credem că putem fi antreprenori. Dar a fost o experiență foarte frumoasă, inclusiv pentru copiii noștri, să-i creștem aici, pe lângă munte, cu cai și cu animale multe. Totodată, munceam ca și consultanți în conservare pentru parteneri din afara țării. Când am văzut ce se întâmplă cu pădurile din România după retrocedare, cred că noi am simțit, poate mai mult decât alții, ce se pierde dacă aceste păduri vor fi tăiate, rase. Aveam toată înțelegerea pentru oamenii care primiseră aceste păduri înapoi, considerându-le un capital. Dar înțelegeam totodată și imensa pierdere care va veni odată cu distrugerea lor. Și atunci ne-am propus să încercăm să facem ceva, un proiect prin care putem să protejam pădurile, dând în același timp un beneficiu oamenilor care trăiesc în jurul munților. Nu mai suntem așa de naivi ca la început, știm foarte bine că fără a pune în valoare alte avantaje nu vei avea niciodată succes cu protecția naturii: trebuie să existe un echilibru.

Așa s-a născut proiectul Conservation Carpathia: la început, prin cumpărarea pădurilor private care erau pe piață și pe care oamenii intenționau să le vândă firmelor de exploatare. Astfel, am reușit să protejăm cele peste 28.000 de hectare pe care le avem acum. Pentru noi, acesta este deja un mare succes: aceste păduri nu mai au cum să fie tăiate niciodată, intră în conservare sută la sută. Dar mai avem mult de lucru dacă vrem să ajungem la un parc național în Munții Făgăraș, care e complet altă poveste. Un parc național include nu doar natura, ci și omul care trăiește în jurul munților. În acest moment, probabil 60-70% din activitățile noastre din fundație se concentrează pe acest subiect: afacerile verzi pe care încercăm să le dezvoltăm și susținem în zonă. Este foarte important ca oamenii să înțeleagă că, de fapt, o natură intactă în spatele comunităților este mult mai bună pentru ei și din punct de vedere economic, dincolo de toate serviciile ecosistemelor aduse de natură. Aceasta este o provocare, este o schimbare care nu vine de azi pe mâine; este o schimbare care are nevoie de viziune, are nevoie de autorități care să sprijine viziunea și să gândească pe termen mai lung, nu doar pe termen de patru ani, cât sunt ei poate în funcție. Este un demers dificil pentru că trebuie să dezvolți ceva nou, al cărui beneficiu nu se vede astăzi, ci poate în 2, 3, 4 ani. În România, oamenii nu mai au răbdare, aceasta este problema; iar schimbare fără răbdare nu se poate, mai ales la nivel de gândire strategică.

Foto: Vlad Dumitrescu

Care este cea mai grea parte în acest proces: comunicarea cu oamenii sau cu autoritățile? Unde este deschiderea mai mare?

Christoph: Situațiile variază de la caz la caz: avem unele sate unde întâmplător ne-am întâlnit cu un primar sau cu niște persoane influente cărora le-a plăcut ideea noastră, care întotdeauna s-au luptat pentru conservarea naturii. Și acolo vedem că imediat avem o suprapunere de idei, de gândire. În alte comune ne-am confruntat cu persoane și autorități care poate sunt implicate în tăieri de păduri și care au avut alte interese, nu au vrut să venim cu idei de protecție, de conservare a naturii. Ne-am lovit și de situații în care oamenii care beneficiază de pe urma tăierilor de păduri au influențat sătenii înainte de a ajunge noi în acele locuri: au răspândit diverse zvonuri despre noi, sfătuindu-i din start să nu colaboreze cu noi.

Prin urmare, oamenii sfințesc locul. Dacă ne uităm în toate comunele în care suntem activi, avem primari de la PSD care iubesc această idee de parc național, primari de la PNL, dar și de la USR. Deci nu are legătură cu partidul, ci cu omul. Este dificil pentru că trebuie să analizăm în fiecare comună cine este important, cine are cea mai mare influență, cine dirijează interesele.

Ce reacții aveați la început când vorbeați de proiectul Conservation Carpathia din România cu diverși specialiști din domeniul vostru?

Christoph: La început, în anii ‘90 și în anii 2000, părerea în străinătate despre România a fost post-comunistă: orașele căzute, copiii abandonați, deci o parte mică din realitatea românească. Când noi povesteam despre experiențele noastre în România și cât de frumoasă este țara, pentru ei era o surpriză foarte, foarte mare. Dar cred că în ultimii 20 de ani narațiunea despre România s-a schimbat mult, acum este prezentată adesea ca un hidden gem, ceva extrem de frumos, un fel de Narnia care trebuie descoperită. În această lume adeseori depresivă, cu toate crizele de peste tot, lumea caută povești pozitive. România poate să devină o poveste pozitivă. Noi, cu toate problemele pe care le-am avut la fundație, cu oamenii care au alte interese, cu dezinteresul politicienilor, noi tot credem că aceste oportunități există în România. Trebuie doar să vină un politician inteligent, un lider carismatic care să prindă aceste idei și să le folosească pentru promovare în străinătate. Este o perioadă foarte, foarte bună pentru așa ceva. Lumea caută povești pozitive și dacă o țară spune că uite, noi mergem în direcția green, de conservare, cu succes economic și financiar, eu cred că toată lumea va aplauda.

Cum ați ajuns la ideea creării unui Parc Național în Munții Făgăraș, un Yellowstone de Europa?

Barbara: Noi am avut alături de noi încă de la început un filantrop din Elveția, care a înțeles cât de important poate să fie acest parc național pentru întreaga Europă. America de Nord are Yellowstone, Africa are Serengeti sau Kruger, America de Sud are Torres del Paine. În lume sunt multe parcuri naționale foarte puternice. Europa nu are un parc național care să iasă în evidență, însă Munții Făgăraș pot să devină acest parc emblematic. Acest filantrop era convins că în Europa nu mai există suprafețe mari care sunt sălbatice, care sunt nefragmentate. A venit în România la insistențele surorii lui și a plecat cu convingerea că Munții Făgăraș pot deveni acest parc, această atracție pentru Europa și pentru lumea întreagă.

Un parc de o asemenea amploare este un demers național, strategic, care depășește autoritățile locale. Sunteți în dialog cu autoritățile de la nivel național, care ar trebui să susțină o asemenea inițiativă?

Barbara: Avem aceste dialoguri. Eu cred că ne-am întâlnit cu fiecare ministru de Mediu care a fost la putere. Noi credem că acest parc național este mai mult decât un proiect de mediu, este un proiect de interes național, pentru că are o componentă socio-economică foarte importantă: prin urmare, trebuie implicat și Ministerul Economiei, al Turismului, de Interne pentru că doar atunci putem să lucrăm holistic. Este un proiect mare, care are nevoie de susținerea tuturor. Noi, la Conservation Carpathia, avem foarte multe categorii de activități în care ne implicăm, dar, bineînțeles, trebuie și statul să sprijine cu proiecte de infrastructură, proiecte de educație, de reorientare profesională a oamenilor din zonă. Sunt mulți oameni din comunitățile locale care pleacă, pentru că nu găsesc niciun job: ca să putem să-i sprijinim cu noi oportunități, avem nevoie de sprijin și de la autoritățile naționale.

Barbara, în Yukon.

Ați menționat campaniile de defăimare de care ați avut parte în zonă. Cum v-ați descurcat cu o amenințare mult mai mare, mafia pădurilor? În vremurile mele la ProTV, promovam campanii România, te iubesc care demascau tăierile ilegale și distrugerea pădurilor. Pare o problemă fără sfârșit în România!

Christoph: Mafia lemnului este un conglomerat foarte complex de diferiți oameni. Sunt niște oameni la nivel local care au profitat de situația din anii 2005-2010, când exista un control mic al problemei, era un fel de anarhie. Oamenii tăiau păduri pe proprie răspundere. În același timp, au existat oameni din Ocolurile Silvice, din primării care au știut totul despre retrocedare, care au știut unde sunt pădurile bune pentru exploatare, care erau în contact și cu Garda Forestieră. Și, dacă mergem mai departe, ajungem la un nivel foarte înalt, la o structură care este susținută și de anumite servicii, unde sunt implicați mulți politicieni. Un jurnalist cum este Alex Dima, de exemplu, poate să vină, să arate într-o situație foarte concretă ce se întâmplă acolo, dar el nu are cum să se lupte singur cu acest fel de caracatiță, care este peste tot și la mai multe nivele. Pentru noi a fost un pic mai ușor, noi avem ocolul silvic propriu, avem Fondul de vânătoare, avem foarte mult personal în teren. Prin prezența noastră permanentă, am putut să oprim aceste tăieri în zonele în care suntem noi activi. În plus, vremurile s-au schimbat în bine: la orice sesizare, vine Garda Forestieră. Deci în zonele în care noi suntem activi nu mai există tăierile mari, ilegale. Dar oamenii care au alte interese ne atacă în continuare. Tot ce găsești negativ pe Internet împotriva noastră este o campanie organizată.

Barbara: Noi am învățat să ne protejăm inclusiv la nivel personal. Nu prea suntem activi pe social media, ca să ne limităm expunerea la atacuri personale și să ne protejăm psihic. Știm că pe social media jignirile sunt la ordinea zilei. Tăierile de păduri însă nu s-au oprit complet. Nu mai sunt tăierile în masă, mari, care apăreau în presă foarte mult în 2006-2010. Acum, tăierile sunt făcute mult mai subtil, la limita legalității, fiind dificil să le contești. Și așa, se pierd în continuare păduri care au valoare mare pentru biodiversitate, care nu se ia în calcul deloc. Cred că acum acesta este pericolul cel mai mare pentru pădurile din România.

Proiectul fundației s-a născut din revoltă, din sentimentul că trebuie făcut ceva pentru a opri tăierile nechibzuite de păduri. Revolta este starea principală care a mobilizat societatea civilă din România. Ce credeți voi că ne împiedică să devenim țara aia la care visăm de când a căzut comunismul?

Barbara: Eu cred că acesta este un proces. Nu putem să ne așteptăm că o țară postcomunistă, cu tot ce înseamnă asta, se va schimba peste noapte. Când am venit în anii ‘90 în România, atitudinea oamenilor era „chiar dacă mă deranjează ceva, n-am ce să fac“. Acestea erau cuvintele pe care le auzeam foarte des: „n-am ce să fac!“ Oamenii nu se simțeau suficient de puternici ca să poată schimba ceva. Și această atitudine mai există și astăzi, mai ales la sate. În același timp, în societatea civilă au crescut foarte multe inițiative care mi-au dat speranță, în care sunt implicați și oameni de la țară. Cred că democrația este un proces care trebuie învățat, cu tot ce înseamnă să ai o putere, niște drepturi, dar și niște responsabilități. Este un proces de democratizare activă, care va crește prin educație, mai ales la istoricul greu pe care l-a avut România. Trebuie predat în școli ce înseamnă practic democrația, ca să creștem copii care știu că au o putere când se luptă pentru ceva.

Anul trecut în decembrie, am fost invitată la un eveniment al Fundației Comunitare Oradea și a fost extraordinar cât de multe organizații au fost prezente acolo și câte lucruri frumoase fac la nivel local. Deci România merge înainte, lucruri bune se întâmplă, și asta tot datorită faptului că acești oameni au înțeles că noi putem facem ceva, nu trebuie să așteptăm mereu să facă statul pentru noi. Eu cred că schimbarea în România trebuie să vină de jos, din societate, și atunci încet se vor schimba și politicienii care ne încurcă, care nu au, de fapt, prioritățile populației. Nu cred că este ceva tipic pentru România, găsim această situație în multe locuri din lume. În România este doar un grad mai ridicat de acceptare a politicienilor care nu își merită locul, dar cu timpul se va schimba această atitudine.

Christoph: Fie că ne place sau nu, dacă vrem democrație, trebuie să acceptăm că fiecare are un vot și fiecare votează din perspectiva lui. Acestea sunt cumva limitele democrației, indiferent dacă trăim în România, Germania sau Statele Unite.

România are un capital extraordinar de mare care nu este folosit: natura, în combinație cu tradițiile care mai există și cu toată cultura. Străinii știu foarte puține lucruri despre România și aceste trei mari bogății: natura, tradițiile și cultura.

Ne căutăm dintotdeauna un brand de țară. România a fost „mereu surprinzătoare“, dar încă are nevoie de construirea unei imagini coerente, puternice, care să surprindă cu adevărat punctele ei forte. De unde ați sugera să începem?

Barbara: România are un capital extraordinar de mare care nu este folosit: natura, în combinație cu tradițiile care mai există și cu toată cultura. Străinii știu foarte puține lucruri despre România și aceste trei mari bogății: natura, tradițiile și cultura. Deci aș pleca de la un branding legat de experiențe, activități interesante, aventuri, pentru că oamenii s-au schimbat mult după pandemie. Sunt mulți care nu mai caută hoteluri mari, plajă și băutură, vor activități, interacțiuni autentice cu oamenii locului. România este perfectă pentru asta, cu zonele ei diferite, de la Deltă, care este în sine o bijuterie, la dealurile și cultura din Transilvania, la munții care sunt și ei diferiți în fiecare zonă. Această bogăție nu este încă folosită deloc, pentru ca în România lumea se gândește că „la noi nu este ca în munții Alpi: noi nu avem schi, nu avem infrastructură“. Dar în loc să te uiți la ce nu ai, pune focus pe ce ai. Câteodată, poate e nevoie de o privire din afară pentru că ajungi să locuiești mult timp într-un loc și să nu mai vezi ce are special. Deci recomandarea mea este următoarea: în loc să încerci să copiezi tot timpul cum este în Alpi, cum este în Germania sau în Elveția, e mai bine să găsești și să folosești identitatea ta, care este foarte bogată în România.

Ce planuri de viitor are Fundația Conservation Carpathia?

Christoph: Scopul nostru este să creăm în România un exemplu de parc național care funcționează, care are standarde internaționale, care are o infrastructură adecvată și este în beneficiul comunității locale. Dacă reușim, acest exemplu poate fi replicat în parcurile existente din România sau în altele noi. Când noi doi vom ajunge la sfârșitul drumului nostru cu acest proiect, ideea fundației în sine sper să continue. Noi avem acum o echipă de aproape 150 de oameni, cu marea majoritatea între 25 și 40 de ani. Și noi sperăm că ei vor merge mai departe, pentru că sunt multe de făcut și există oportunități fantastice.

Barbara: Un parc național este o hotărâre de guvern. Dacă Munții Făgăraș devin Parc Național, este un proiect de stat. În cazul în care că statul român va face acest parc național după un standard internațional, atunci fundația este dispusă să dea toate pădurile înapoi în domeniul statului. Asta, bineînțeles, va veni cu un contract foarte bine pus la punct pentru că orice s-ar întâmpla, aceste păduri trebuie să rămână protejate.

Sunteți în contact cu alte parcuri naționale din România?

Barbara: Bineînțeles, suntem într-o rețea cu alte organizații de conservare, lucrăm împreună la diferite proiecte, avem schimburi între rangerii noștri și cei din alte parcuri naționale. Aici am găsit deschidere mare și ne bucurăm că facem parte din această rețea.

Christoph: Am învățat multe și noi de la ei, am beneficiat mult de pe urma acestor contacte. Eu zic că 90% din ceea ce facem noi au fost idei pe care le-am preluat, văzând locuri, discutând cu oamenii.

Ați vorbit de retragere: vă vedeți îmbătrânind în România?

Christoph: Da, chiar dacă în următorii ani vrem să mai călătorim. Cât suntem sănătoși, vrem să vedem și alte părți frumoase din lume, alte parcuri naționale, alte continente. Acesta a fost dintotdeauna stilul nostru de viață. Vom vedea cum vom combina munca noastră la fundație cu aceste călătorii.

Simțiți că v-ați „românizat“ pe aceste meleaguri?

Christoph: Greu de spus! Ne simțim ca acasă în România, dar, totuși, modul în care crești te formează pe viață. Noi ne considerăm oricum o familie europeană, alături de oamenii din fundație și de toți cei cu care ne-am împrietenit. De fapt, e mult mai puțin important ce naționalitate sau pașaport are cineva, contează caracterul. Dacă oamenii au caracter bun, ne simțim prieteni, ne simțim acasă cu ei.

Barbara: Ce m-a impresionat cel mai mult din caracterul românilor și ce am încercat poate să preiau este că indiferent cât de tare te contrazici sau te cerți pe un subiect cu cineva, după jumătate de oră ieși cu el la o bere și discuți fără nicio problemă. Este o caracteristică care îmi place mult.

Ați adus în zona Făgărașului un vibe nou, cu FăgărașFest, cu toate inițiativele și activitățile pe care le promovează Fundația Conservation Carpathia.

Barbara: Da, simțim și noi acest lucru. Sunt și niște comunități acolo care au primari mai tineri, mai educați, mai cu viziune pentru oamenii locului și așa lucrurile se vor schimba. Eu sunt optimistă.

Christoph: În ultima perioadă, am interacționat cu mai mulți români care au trăit 5 ani, 10 ani în străinătate și care ne-au urmărit activitatea. Iar când am avut un job disponibil, ne-au scris și ne-au zis că acest job este visul meu, deși nu m-am gândit niciodată să mă mai întorc în țară. Eu am terminat cu România, dar pentru voi vreau să mă întorc, numai să lucrez cu voi. Dacă nu primesc acest job, atunci nu mă întorc. Acest lucru ne dă o speranță mare pentru viitor, pentru că ei sunt, de fapt, oamenii care pot ajuta foarte mult la construcția țării.

Cât de greu a fost drumul de la o idee, la o fundație și un parc național? Cât de dificil a fost să găsiți oameni care să creadă în cauza asta și să vină alături de voi?

Barbara: Nu a fost deloc ușor, dar cred că a devenit mai ușor pe măsură ce am crescut și oamenii au înțeles conceptul și au venit alături de noi. Avem o rată de succes foarte mare, am angajat oameni care ne-au rămas alături, care sunt pasionați, cu care împărtășim același set de valori. Noi avem un standard foarte înalt și așteptări foarte mari de la oameni când e vorba de valori umane. Acești oameni există în România, trebuie doar să-i găsim și să vorbim cu ei.

Christoph, când ai venit în România în căutarea lupilor, nu bănuiai că peste ani vei scrie una dintre poveștile pitorești ale României: Fundația Conservation Carpathia și visul Parcului Național Făgăraș. Ai lua-o de la capăt, ai face ceva diferit?

Christoph: Noi suntem niște oameni normali, pasionați de natură, trăim și avem vise, avem probleme, ne bucurăm, ne zbatem. Când mă uit acum în urmă, deși nu sunt încă în acel punct al vârstei și al vieții, eu zic că a fost fantastic. A fost absolut fantastic, o viață de vis pentru mine. Dacă aș lua-o de la capăt, aș face multe lucruri diferit pentru că am învățat multe, inclusiv din greșeli. Dacă nu greșești, nu înveți. Și dacă nu înveți, nu te dezvolți. Deci mă bucur mult pentru ce-a fost, pentru ce-am realizat și pentru felul în care Fundația Conservation Carpathia a crescut, s-a dezvoltat și merge mai departe alături de echipă și de oamenii locului. Am construit o comunitate unită de aceleași pasiuni și visuri, ne simțim acasă în România și, oriunde călătorim prin lume, povestim cu bucurie despre activitatea fundației și despre tot ce are mai bun de oferit România.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp