Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Ce dor îmi e de copilul meu! Dar dacă n-aș fi plecat...” Am fost la Londra și i-am cunoscut pe părinții care au plecat de acasă

„Ce dor îmi e de copilul meu! Dar dacă n-aș fi plecat nu făcea el facultate. Nu aveam cum să-l ajut dacă rămâneam în România”, mi-a repetat de mai multe ori cu lacrimi în ochi, încercând parcă să-și scuze decizia din urmă cu trei ani de a pleca în Anglia să muncească și să-și lase copilul singur acasă, chiar în pragul Bacului.

Cu puțin timp în urmă am avut ocazia să vizitez pentru prima dată Londra. Era un loc în care îmi doream foarte mult să ajung. Am avut o întâlnire de aproape două zile cu mai mulți colegi din EMEA (Europa, Orientul Mijlociu și Africa) și am profitat să rămân în week-end pentru a vizita mult mediatizatele atracții turistice locale.

Nu vreau să insist prea mult pe Londra, cel mai vizitat oraș al lumii, ca destinație turistică. Vreau, în schimb, să vorbesc despre ceea ce m-a impresionat cu adevărat în capitala britanică: românii pe care i-am întâlnit acolo.

Primul contact cu un român care trăiește la Londra a fost în aeroport. Era șoferul trimis de compania de la care am închiriat un taxi.

Era din Râmnicu-Vâlcea și locuia în Londra de cinci ani. „Nu m-aș mai întoarce în România. Ce aș putea să fac acolo?! Aici mi-am luat o mașină și lucrez ca taximetrist la această companie. Câștig mai bine dacă am mașina mea decât dacă aș lucra pe una de la companie”. Era un tip tăcut, care răspundea calm și punctual la întrebările mele.

Dintr-o greșeală de-a mea am ajuns la o altă destinație, nu departe de cea bună, deci în mod teoretic cursa ar fi costat mai mult decât am plătit inițial. L-am întrebat cât ar trebui să plătesc pentru acest scurt ocol. „Nu îmi plătiți nimic, doar sunteți româncă. Dacă erați din altă țară, v-aș fi cerut bani în plus”, mi-a răspuns zâmbind.

Era doar începutul.

O altă întâlnire impresionantă. Locuiește cu chirie într-o suburbie a Londrei, într-o locuință de o cameră, cu baie și bucătărie comune. Nu mai are confortul pe care îl avea acasă, în orașul din Moldova, oraș care nu îi oferea decât un loc de muncă la un birt. În schimb, la Londra a putut găsi de muncă pentru a trăi decent, pentru a-și permite chiar și un concediu într-o insulă din Grecia, și, cel mai important, pentru a-și susține copilul la facultate.

Dimineața are grijă de fetița unei familii de doctori, cărora le face și curățenie, iar în timpul rămas face masaj și merge la colegiu pentru a învăța engleză.

Și nu se plânge, vorbește de fetița doctorilor ca despre copilul ei, îmi arată fotografii cu ea și spune cu mândrie că a reușit să o învețe câteva cuvinte românești. Este bucuroasă că ea, dintr-un oraș aproape mort din Moldova, a reușit să își găsească de muncă, deși nu cunoștea nici măcar limba atunci când a venit. Îi este frică, în schimb, să nu se piardă în Londra, de aceea nu merge niciodată singură în centrul orașului.

Dar plecarea din țară nu i-a oferit doar un loc de muncă și implicit bani, din care o parte îi trimite copilului în România. I-a oferit șansa de a evolua, de a-și dori să evolueze. A făcut cursuri de masaj și continuă să se perfecționeze în acest sens. „Un curs de masaj costă cam 1.200 de lire, dar dacă nu ții pasul cu ceea ce este nou, riști să nu ai clienți”, spune ea.

Prietena ei cea mai bună este tot româncă și ea a încurajat-o să vină la Londra. „Îi datorez totul, fără ea aș fi rămas în România și m-aș fi chinuit să trăiesc și eu, și copilul. Ea m-a încurajat și m-a ajutat să-mi găsesc și primul job la Londra”.

Prietena ei este în Londra de mai mulți ani, locuiește tot cu chirie într-o locuință mai mare în același cartier, împreună cu cei doi copii majori, o fată și un băiat, și cu prietenul său român. Ea lucrează pentru aceeași familie de medici englezi, iar de puțin timp s-a angajat și la un cabinet de tehnică dentară, după ce a făcut cursuri de specialitate.

Băiatul și-a găsit de curând un loc de muncă la o companie aeriană low-cost, iar fata este angajată la un restaurant din centrul financiar al Londrei administrat de prietenul mamei ei. „Am încercat să merg aici la facultate, dar nu mi-a plăcut. Nu era ceea ce îmi doream. Aș vrea să mă întorc în țară, să merg la Cluj la facultate. E mai bine acolo”, îmi explică fata.

Prietenul mamei ei a plecat din țară singur la 19 ani. Vorbește română cu accent englez și spune că îi place să lucreze în domeniul restaurantelor și turismului. A experimentat mai multe locuri de muncă în anii în care a trăit la Londra, inclusiv manager de restaurante la British Museum. Acum este managerul unui restaurant din centrul financiar al Londrei, o zonă în care concurența este extrem de mare, iar clienții extrem de pretențioși.

Am mai cunoscut un român la Londra, apropiat al celor de care v-am povestit mai sus. Lucra în construcții, făcea și taximetrie. Locuiește într-o suburbie mai îndepărtată a Londrei, într-o casă proprietate personală, împreună cu soția, doi copii, din care unul născut în Anglia, și mama sa. Pe lângă casa în care locuia mai avea una pe care o închiriază și din care plătește ratele la creditele pe care le-a făcut să cumpere cele două locuințe.

„Banca îți dă credit dacă ai loc de muncă și bani de avans. Eu am doar două case, dar sunt români care au și șase-șapte case în Londra sau în apropiere de Londra, pe care le închiriază”, îmi spune el.

Este plecat de mulți ani din țară, inițial în Italia, iar de vreo opt ani s-a stabilit lângă Londra. Experiența sa îndelungată pe plaiuri străine se vede și în averea pe care a acumulat-o, fiind de asemenea și fericitul posesor al unui BMW „ultimul răcnet”. A investit și în România, într-o localitate în Moldova, de unde își are sorgintea, și unde a reușit să concesioneze un teren pentru a-și construi o casă. Acum încearcă să o vândă, dar fără succes. Nu vrea să se mai întoarcă în România, cel puțin până când iese la pensie.

Poate că ați/am auzit zeci de povești de acest gen, dar faptul că am trăit chiar și preț de câteva ore lângă acești oameni m-a făcut să înțeleg că nu suntem un popor de „plângăcioși”, care stau în fața televizorului și așteaptă ca cineva de sus (Guvern) sau chiar mai de sus (Divinitate) să îi scoată din viața mizeră în care mulți dintre ei/noi doar au impresia că trăiesc.

„Nici nu-ți închipui de cât de puține lucruri are nevoie un om pentru a fi fericit”, îmi spune din camera ei de nici 20 mp femeia care în urmă cu trei ani a refuzat să se mai plângă de cât de nefericită și năpăstuită de soartă este.

P.S. Baiatul ei susține zilele astea licența la UNATC și vrea să continue și masterul. Este la fel de muncitor și ambițios precum mama lui. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Bravo lor.

    Articol util.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult