„Ce o să creadă lumea?” – Vocea care nu se aude

Dacă ai văzut The King's Speech, poate îți amintești de momentul în care Regele George al VI-lea, în ciuda educației sale, a poziției, a presiunii și a iubirii pe care o primea, nu reușea să vorbească fluent în fața oamenilor. Nu era vorba doar despre bâlbâială. Era despre o teamă profundă că nu va fi suficient de bun, că va fi judecat, rușinat. Exact asta e fobia socială: o frică tăcută, dar apăsătoare, de ochii și gândurile celorlalți.

Am întâlnit-o des în cabinet. Uneori, vine îmbrăcată într-un zâmbet forțat și scuze repetate: „Eu nu prea sunt bun(ă) la vorbit…”. Alteori, e în spatele tăcerii unui adolescent care evită cu orice preț să ridice mâna la școală sau să ceară ajutor. Nu e despre timiditate, ci despre o luptă interioară care epuizează.

Mi-a rămas în minte o clientă, să-i spunem Oana. Inteligentă, caldă, cu idei faine, dar în ședințele de echipă vocea i se pierdea. Spunea: „Îmi simt obrajii cum ard, mâinile îmi transpiră și simt că mă uit la mine din afară, cum mă fac de râs.” 

N-avea nevoie decât să rostească o opinie proprie, dar pentru ea, părea ca și cum ar urca un munte desculță. Modelul Clark și Wells spune că oamenii cu fobie socială își evaluează comportamentul printr-o lupă aspră, cumva, își imaginează greșelile mai mari decât sunt. Se văd prin ochii celorlalți, și ochii aceia par mereu critici.

Fix asta face și frica lui Riley din Inside Out (un film pe care îl recomand tuturor), când se mută în oraș nou. E acolo acea scenă în care trebuie să vorbească în fața clasei și, deși părinții o iubesc, și profesorii o privesc cu blândețe, ea se simte paralizată. Rușinea o copleșește, lacrimile curg, și se simte ca și cum toți o privesc și o judecă. Cam așa se simte fobia socială: ca și cum ești pe o scenă, cu reflectoarele pe tine, dar fără replică.

Și atunci, ce faci?

În terapie, începem cu înțelegerea – că frica aceasta nu e un defect de caracter, ci un mecanism învățat. Poate că a pornit de la un moment în care cineva a râs când ai greșit, poate o profesoară ți-a spus „nu-i așa că ești slab pregătit?”, sau poate pur și simplu e parte din structura ta biologică, emoțională.

Apoi, lucrăm cu gândurile: „Dacă mă bâlbâi, o să creadă că sunt prost.” Chiar? Toată lumea gândește asta? Nu e oare mai realist să te gândești că oamenii sunt ocupați cu propriile lor emoții, că bâlbâiala nu e un capăt de lume? Încet-încet, învățăm să construim o voce interioară care să nu ne saboteze.

Și apoi vine expunerea. Asta nu înseamnă că arunci omul direct în foc. Nu-i spui să țină un speech la TEDx din prima. Ci începem cu lucruri mici. Spunem „bună” unui coleg, punem o întrebare la magazin, trimitem un mesaj fără să-l edităm de 5 ori. Pas cu pas, creierul învață că nu e sfârșitul lumii. Că poate e greu, dar nu e periculos.

Și mai sunt comportamentele de siguranță – telefonul scos ca scut, evitarea contactului vizual, vorbitul în șoaptă. Toate astea par că ajută, dar de fapt țin frica vie. Înlocuirea lor cu acțiuni reale, chiar și inconfortabile, aduce libertatea.

Revenind la Regele George – el nu s-a „vindecat” miraculos. A exersat. A avut alături un terapeut curajos și blând, care nu i-a spus doar ce să facă, ci i-a fost alături. Și-a învățat propriul ritm, a descoperit că vocea lui contează, chiar și cu pauze și ezitări.

Și poate că asta e lecția cea mai valoroasă: fobia socială nu e despre „să devin carismatic și perfect”, ci despre „să-mi dau voie să fiu prezent, imperfect, dar viu”. Să pot spune „aici sunt” chiar și când îmi tremură vocea.

Așadar, dacă te regăsești în povestea asta – dacă te temi că ceilalți te vor judeca, dacă te simți mic în fața grupurilor, dacă eviți ocazii doar pentru că „nu știi ce să spui” – să știi că nu ești singur. Se poate lucra cu asta. Cu răbdare, cu exercițiu, cu sprijin. Și poate, într-o zi, vocea ta va fi auzită – nu pentru că e perfectă, ci pentru că e sinceră.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp